Și iată-ne-n aceste vremuri, confuzi și dezorientați, învrăjbiți de idei care nu ne aparțin, încercând să deslușim ce-a fost în vremea aceea și crezându-ne proroci. Să ne fie însă iertată smintirea, căci nu prin cuvintele, ci prin faptele noastre vorbim despre ce-a fost și ce are să vină. Și prin strălucirea talanților noștri avem să arătăm lumii bogăția Lui. Iară eu, un povestitor pe semne iscusit, am să vă spun vouă povești sau adevăruri îmbrăcate în straie de fantasme pe care n-am să le vând drept cunoaștere, dar n-am să le condamn nici la a fi neadevăruri.
Cu vreme în urmă v-am spus povestea Genezei, o viziune dincolo de tipare, o viziune pe care mulți au ales să o înțeleagă ca fiind o poveste cu tâlc și sens, dar au fost și oameni supărați crezând că vorbele mele se pun curmeziș adevărului pe care ei pretind că-l stăpânesc. Astăzi am să mă întorc tot în Geneză, căci acolo trebuie să ne întoarcem mereu pentru a înțelege rostul lucrurilor. Am să vă încredințez astăzi povestea Mărului lui Adam.
După ce-a creat Dumnezeu pe Adam și pe Eva mai apoi din coasta lui, și-a alungat pe Lucifer și Lilith, le-a dat celor doi oameni pe mână Edenul; să se bucure de el, să trăiască în tihnă. Și El le-a zis atunci că se pot bucura de toată Împărăția Cerurilor, dar să nu se apropie de un singur copac, cel din mijlocul Grădinii, cel care-i va face pe Adam și femeia lui, căci până la decădere ea era o proprietate fără nume, să cunoască binele și răul și să-și conștientizeze propria existență.
Multă vreme nimeni nu s-a atins de acel pom, deși roadele lui arătau ademenitor, însă dacă ai să-i asculți pe alți îți vor spune că femeia lui Adam a încălcat cuvântul Domnului, că ea, ca o slabă, s-a lăsat ispitită de o creatură fără de coloană și că ea l-a împins pe Adam în păcat. Oare așa să fi fost? A fost Adam, acest bărbat cu nume și care-și avea în stăpânire femeia, capabil să se ia după mintea celei făcute din coasta lui?
În acea vreme, în timp ce Adam și femeia lui umblau goi prin Rai, bărbatul, căci el fusese făcut să supună, nu să fie supus – lui i-a supus Dumnezeu întregul pământ – a trecut peste cuvântul Domnului și-a vrut să cunoască binele și răul. A mers atunci Adam în mijlocul Grădinii, la pomul strălucitor, și-a luat fructul. Oare Dumnezeu, cel atoateștiutor, n-a știut și că Adam avea să nu-i facă voia? Dară să nu ne întrebăm lucruri la care nu putem primi răspuns.
Când Adam a mâncat și a înțeles rostul lucrurilor s-a înspăimântat. Auzind pe Domnul pășind prin Grădină s-a ascuns. Atunci a strigat Dumnezeu pe Adam. Dacă n-ar fi știut El că bărbatul este cel care a încălcat cuvântul Sâu, de ce să-l fi strigat pe Adam iară nu pe femeia lui?
Cum scrie și-n Scriptură, s-a arătat atunci Adam în fața lui Dumnezeu, rușinat și acoperit, cu femeia sa alături. Oare nu știa deja Domnul ce făcuse Adam? Și-atunci, de ce a mai întrebat? Oare nu cumva să-i dea lui Adam prilejul să-și mărturisească greșelile și să se căiască, știind acum ce-i rău și ce-i bine? Oare n-ar fi iertat Dumnezeu pe Adam, fiul său, dacă el s-ar fi căit? Dar cunoscând acum și răul, Adam a mințit dinaintea lui Dumnezeu și-a spus că femeia lui, supusă, a fost cea care l-a împins către păcat, iară femeia, nevrând să-și nesocotească bărbatul a dat vina la rându-i pe Diavol, căci cunoștea de-acum reputația lui.
Atunci a blestemat Dumnezeu pe Adam și femeia lui așa cum scrie la Scriptură, cu dureri ale facerii și trudă întru supraviețuire. Dar ce nu scrie la Scriptură e că Domnul i-a mai dat ceva lui Adam. Căci El știa exact ce se săvârșise în Grădina Sa, a vrut să-i arate bărbatului că dinaintea lui Dumnezeu nu poți să te minți decât pe tine și pe cei mai săraci în cunoaștere. Așa a pus Dumnezeu la gâtul lui Adam Mărul care să-i amintească de păcatul său. Dară Dumnezeu n-a pus Mărul și-n gâtul Evei căci el știa că ea doar a respectat porunca Lui și-a rămas supusă bărbatului său.
Și așa, de atunci și până la Apocalipsă, poartă bărbatul semnul păcatului său în văzul lumii.
