Eu sunt Anastasia și de ceva vreme lucrez în biblioteca veche a orașului, dar nu mi-am petrecut prea mult timp la biroul pentru împrumuturi. Nu-mi plăcea să interacționez cu oamenii, mai ales cu cei care nu știau prea multe despre cărți. Atunci când nu ajutam la punerea pe raft a cărților noi sau când nu-mi mai pierdeam mințile prin vreo poveste, stăteam închisă în biroul meu și recondiționam volumele vechi. Fusesem angajată pentru a verifica și recondiționa o colecție veche de cărți care ajunsese în bibliotecă. N-am întrebat inițial ce e cu ele. Nu mă interesa și mă feream pe cât puteam de mult de interacțiunea umană, mai ales de pălăvrăgeala care nu aducea niciun beneficiu.
Cu câteva zile în urmă, după ce găsisem o scrisoare printre paginile unei cărți, am aflat de la directorul bibliotecii că cele peste o mie de volume i-au aparținut unui profesor de filosofie, un individ introvertit care trăia mai mult prin biblioteci și săli de studiu. Era încă viu, dar se afla la un sanatoriu de lângă oraș pentru că fusese diagnosticat cu demență și deja devenise un pericol pentru el și vecinii lui. Cărțile stătuseră, credea directorul, mai bine de jumătate de an în casa goală a profesorului, în umezeală și temperaturi nepotrivite, unele dintre ele fiind distruse aproape complet.
Fiica cea mică a profesorului, o tânără de aproape 20 de ani care studia pianul și teatrul, a decis să doneze toate cărțile tatălui său. Frații ei mai mari, doi bărbați însurați și cu vieți ordinare, nici nu s-ar fi gândit vreodată la comorile din casa tatălui lor, așa că tânăra a luat atitudine înainte să fie prea târziu. Câteva tablouri din casa profesorului, multe dintre ele originale și neînrămate, au fost trimise către muzeul de artă din oraș pentru a fi evaluate corespunzător și conservate. Colecția de casete vechi a păstrat-o pentru ea, iar hainele bune ale profesorului au fost donate. Tânăra n-a vrut să păstreze cărțile tatălui său, așa că s-a gândit să le doneze bibliotecii.
În urmă cu vreo două săptămâni, atunci când am ajuns la muncă, directorul bibliotecii mă aștepta lângă ușa biroului meu cu o stivă imensă de cutii de carton pline de cărți. Mi-a explicat ce am de făcut și a îngrămădit toate cutiile în biroul meu destul de micuț. Pe cartonul nou al cutiilor nu scria nimic. Asta însemna că cel ce le adusese nu știa prea multe despre cărți și nu considera de bun simț o oarecare sortare a lor. Nu știam ce mă așteaptă, dar mă pregăteam pentru multe luni de muncă.
Am deschis fereastra biroului pentru a scăpa puțin de mirosul de carte veche și neîngrijită care venea dinspre acele cutii și am început să-mi pregătesc masa de lucru. Am aprins atâtea lumini încât părea că în biroul mic din fundul bibliotecii era mai multă lumină decât afara. Am adus pe masă toate instrumentele de care aveam nevoie. M-am spălat pe mâini, mi-am pus o mască nouă, cu filtru, pentru a nu inspira vaporii de mucegai și mi-am pregătit mănușile speciale. Abia așteptam să aflu ce se ascundea în acele cutii și speram să nu fiu dezamăgită.
Am deschis prima cutie și-am văzut o grămadă de cărți așezate în toate direcții, mai că nu erau puse grămadă și îndesate. Am început să le scot, rând pe rând și-am descoperit una dintre cele mai frumoase colecții ale marilor clasici: Jane Austen, Emily Bronte, Dostoievski, Shakespeare, Orwell, Kafka și așa mai departe. Aveau toate coperta neagră, dintr-un carton gros acoperit cu vinilin, prinse la cotor în cleme metalice, iar scrisul de pe copertă și cotor nu era colorat, ci doar săpat în vinilinul negru. Am mai descoperit cărți similare în alte două cutii și, deși aveau câteva zgârieturi la prima vedere, nu părea ceva ce să nu pot rezolva.
M-am apucat să verific toate aceste câteva zeci de cărți și am descoperit că la începutul fiecăreia profesorul scrisese cu stiloul un citat, iar în interiorul cărții erau sublinieri în creion pe care n-am vrut să le șterg. După câteva zile de verificări amănunțite în care mă opream să citesc cu atenție mai toate sublinierile, am descoperit printre paginile cărții Maestrul și Margareta, un plic roșu, sigilat, care, în tot acel miros de mucegai și de vechi, aproape că a umplut camera cu un parfum de trandafiri. L-am pus deoparte pentru că acel volum avea nevoie de mai multă atenție din partea mea și, deși eram curioasă, am uitat de el pentru câteva zile.
La o săptămână de la primirea cutiilor, în timp ce curățam vinilinul și mai înlocuiam câte o clemă ca să mă asigur că aceste bijuterii vor rezista, mi-a fugit privirea către o cutie diferită de celelalte pe care nu o observasem înainte. Era pusă direct pe podea și inițial nu se vedea din cauza cutiilor care ascundea minunata colecție a marilor clasici. Cutia specială era mai mică decât celelalte, era dintr-un lemn subțire, ușor mâncat de timp și umezit. Curioasă din fire, m-am repezit imediat către ea și-am pus-o pe masă având grijă să nu atingă niciuna dintre cărțile la care lucram. Când m-am uitat mai atentă, aproape șters de timp, pe capacul cutiei scria O viață de om încape într-o cutie!.
Am lăsat totul baltă și am deschis cutia imediat. Am descoperit în ea 10 jurnale mari, legate în piele naturală, ținte și sfoară specială pentru cărți. Aveau culori diferite, dar toate păreau îngrijite. Am pus mâna pe unul dintre jurnale și atunci când l-am deschis am descoperit același scris îngrijit și elegant ca la începutul fiecărei cărți pe care o recondiționasem. Mi-am dat atunci seama că acelea erau jurnalele profesorului de filosofie și-am simți o nevoie incontrolabilă de a descoperi ce povești se ascund acolo. Atunci îl întrebasem pe directorul bibliotecii de unde vin cărțile, dar nu-i spusesem încă de superba mea descoperire. Voiam să le citesc în tihnă.
…
