Lună: august 2024

În timp ce-mi repetam că nu pentru el am ales  parfumul pe care să-l port, am tăiat eticheta de la rochia neagră și-am călcat-o tacticos, dar nu perfect ca să pară c-am fost neglijentă din lipsă de interes. Am îmbrăcat-o cu grijă, iar materialul destul de rigid și-a găsit rapid cel mai bun mod în care să se așeze. Am pus rujul roșu în geantă, m-am încălțat și am plecat, nu înainte însă de a mă asigura că fiecare fir de păr era la locul lui. În timp ce coboram scările m-am surprins zâmbind și m-am oprit. Nu-mi dădeam voie să zâmbesc prea mult gândindu-mă la el, căci nu i-ar fi făcut bine niciunuia dintre noi.

Nu se întunecase încă, dar soarele nu mai era pe cer. Orașul era îngrijorător de liniștit. Era pentru prima dată când mi-aș fi dorit să mă întâlnesc cu un milion de oameni și să aud claxoanele sutelor de mașini agitate. Așa n-aș mai fi avut răgaz să mă gândesc la ce urma să-i spun, ce întrebări absurde aveam să ne mai punem doar pentru a le ocoli pe cele care dureau și nici n-aș mai fi avut răgaz să mă gândesc în ce moduri să-l privesc fără să bage de seamă ce simțeam. Liniștea îmi epuizase mintea în cele câteva zeci de minute petrecute pe drum și, deși știam că nu e niciodată ca-n mintea mea, aveam deja totul planificat.

Când am ajuns la cafenea aveam lacrimi în colțul ochilor și tot ce speram era să nu fi ajuns el înaintea mea. Nu aș fi știut cum să-i justific rătăcirea care mi se citea pe față. L-am căutat cu privirea prin cafenea și cum nu l-am văzut, m-am așezat la o masă lângă geam și-am așteptat. De fiecare dată când ne vedeam se simțea în același timp și ca prima dată când ne-am văzut, dar și ca și cum ne-am fi văzut de vieți bune încoace. Am reușit să mă calmez atât cât să nu bage de seamă dorul atunci când m-ar fi privit în ochi.

Calmul meu s-a spulberat, iar lacrimile au revenit ușor atunci când am văzut bucuria din ochii lui în clipa în care a fixat cu privirea masa la care-l așteptam. Din doar câțiva pași era deja lângă mine. Și-a tras scaunul și s-a așezat fără a schița vreun alt gest și-am rămas pentru câteva secunde în liniște, doar privindu-ne în ochi.

Se zice că ochii sunt oglinda sufletului, dar oglinda mea a fost făcută bucăți acum multă vreme și-am crezut că sufletul meu nu va mai avea niciodată în ce să se oglindească. Asta până ce-am înțeles că și cioburile sunt tot oglinzi, doar că, pentru a vedea imaginea completă, cel din exterior trebuie să pună în mintea lui cioburile în ordine, altfel va vedea doar bucăți. Nu știam sigur dacă el vede cioburile sau nici măcar n-a băgat de seamă că oglinda era spartă, dar nici n-aș fi îndrăznit vreodată să-l întreb ce vede. Era una dintre întrebările pe care îmi era frică să le pun.

Am vorbit ore în șir despre lucruri de tot felul și-am sperat ca nimeni să nu bage de seamă liniștea firească din ochii noștri. Oricum n-ar fi înțeles ei că și ochii se pot săruta. Că există clipe în care oamenii se iubesc din privirii cât pentru o viață întreagă, se ating, se strâng în brațe și se sărută sincer doar privindu-se în ochi. Acelea sunt momentele în care sufletele, nu trupurile se iubesc. Aceea este iubirea pe care n-o vede nimeni, dar pe care o trăiesc cei ce se privesc; e iubirea ce nu poate fi judecată și care nu dispare dacă clipești. În acele frânturi de trăire cei ce se privesc în ochi trăiesc cu frică; se tem că nu se vor putea săruta niciodată și-n același timp se tem că un sărut ar putea spulbera tot. Oamenii care se iubesc doar din priviri știu că nu se vor putea mulțumi niciodată doar cu atingeri nevinovate și că primul sărut îi va trage spre păcatul pe care n-au curaj să-l săvârșească.

Când am simțit că acei ochi verzi mă copleșesc și că, într-un moment de slăbiciune, nu le-aș mai putea refuza nimic, am găsit rapid o scuză bună ca să pot pleca fără să simtă, speram eu, cât de confuză eram. Deși nu merg singură pe stradă după ce se întunecă, am preferat să fac asta. Aveam nevoie să respir, să plâng fără să mă întrebe cineva dacă sunt bine, să zâmbesc fără să creadă cineva că sunt nebună. Am mai simțit o vreme mirosul parfumului lui și m-am întors de câteva ori crezând că vine după mine, dar începeam să râd de fiecare dată când făceam asta pentru că el n-ar fi venit niciodată după mine, deși i-ar fi fost mai bine. Preferam să nu mă gândesc să sunt eu egoistă și voiam să consum toată acea energie ce mă ardea până în clipa în care intram pe ușă pentru că nu voiam să simt nevoia să-l văd pe canapea…

N-am simțit când vinul mi-a înghițit rațiunea și instinctele. Era sec și așa era acum și sufletul meu. Știam că ce avea să se întâmple urma să doară infinit atunci când simțirile mi-ar fi revenit, dar continuam să beau și să-mi spun că sunt pe cale să-mi înfig colții în visul meu. Îmi spuneam că merit, că eu am făcut să se întâmple asta și mă mințeam că pot să plec oricând. Ca să nu simt frica priveam fix spre locul în care avea să fie mormântul sufletului meu. Iubirea era deodată și durere și morfină, corpul nu avea forța necesară să se opună, iar sufletul, în lipsa rațiunii înecate-n vin, alerga cu disperare, năucit și plin de speranță, fix către abisul în care simțea că-și va găsi sfârșitul.

L-am privit în ochi și-am văzut în acel verde șters cum mi se stinge sufletul. Cum se afundă tot mai adânc în nevoia lui de a mă copleși, de a se salva, de a-și răzbuna durerea și-am simțit cu zdrobea fiecare lucru bun pe care-l credeam despre mine. Eram paralizată de imprudența de a mă fi îndrăgostit, iar el îmi îndesa pe gât regretele. Mi-a consumat moralitatea, demnitatea, mândria și orgoliul și m-a lăsat goală. Voia cu tot dinadinsul să simt că tot ce reprezint îi aparține și, de fiecare dată când încercam să mă îndepărtez, își înfigea ghearele în subconștientul meu și mă trăgea înapoi. Uneori mă lăsa să cred că sunt liberă, să cred că pot să exist în absența lui, apoi, după ce prindeam un pic de strălucire, apărea din nou ca s-o consume.

Când i-am văzut pentru prima dată acei ochi erau de un verde intens, sălbatic, hipnotizant. Am făcut imprudența să cred că-n asemenea ochi rari se ascunde iubire, dar verdele intens oglindea un suflet gol prin care lumina nu mai trecuse de mult. Pe măsură ce sufletul lui prididea să fure lumina din al meu, verdele devenea spălăcit, fad, supărător. Am crezut că acei ochi cruzi ascund vise, dar am descoperit cele mai reale coșmaruri. Am crezut că ochii lui mă văd pe mine, dar ei vedeau doar bucata de ființă ce-ar fi putut să-i hrănească lui orgoliul și să-i peticească rănile. Am crezut că el va umple golurile pe care le avem în suflet, dar am rămas azi doar cu resturile a ceea ce-am fost după ce-a luat ce i-a trebuit.

Am continuat să sper pentru că speranța era ultimul lucru pe care nu-l luase încă. Speram că odată ce-și va vindeca rănile, va înceta să mai muște adânc din sufletul meu. Speram să vadă că mă sting și să-mi mai lase o fărâmă de lumină cât să nu-mi rătăcesc sufletul. Am sperat că mă va vedea drept egala lui până ce-am luat ultima gură de vin. Devenise acru, înțepător și înecăcios și-am înțeles atunci că-n pahar nu mai era de mult vin, ci dulcea și eliberatoarea trezire a rațiunii. Am izbit cu putere paharul de perete ca milioanele de cioburi mărunte să străpungă tot ce prind în cale, iar vinul să se poată scurge pe perete așa cum mi-am scurs eu firea, lăsând în urma-i pete care n-or să se mai curețe vreodată. Atunci a înțeles că nu va mai putea să mă oprească și s-a dat din drumul meu.

Am plecat de lângă el cu ultimele puteri pe care le mai aveam și m-am ascuns printre oameni. Plângeam de durere doar atunci când nu mă vedea nimeni ca să nu vadă ceilalți fragilitatea rușinoasă de care dădusem dovadă. Sufletul meu golit urla acum de durere și-n puținele momente de liniște mă cuprindea o frică cumplită. Dacă va veni, are să poată să-mi rupă din nou sinele în bucăți fără să pot riposta? Mă îngrozea c-am să răspund grăbită dacă m-ar striga și mă uram pentru că mi-era dor să-mi văd chipul în lucirea ochilor verzi.

Eu sunt Anastasia și de ceva vreme lucrez în biblioteca veche a orașului, dar nu mi-am petrecut prea mult timp la biroul pentru împrumuturi. Nu-mi plăcea să interacționez cu oamenii, mai ales cu cei care nu știau prea multe despre cărți. Atunci când nu ajutam la punerea pe raft a cărților noi sau când nu-mi mai pierdeam mințile prin vreo poveste, stăteam închisă în biroul meu și recondiționam volumele vechi. Fusesem angajată pentru a verifica și recondiționa o colecție veche de cărți care ajunsese în bibliotecă. N-am întrebat inițial ce e cu ele. Nu mă interesa și mă feream pe cât puteam de mult de interacțiunea umană, mai ales de pălăvrăgeala care nu aducea niciun beneficiu.

Cu câteva zile în urmă, după ce găsisem o scrisoare printre paginile unei cărți, am aflat de la directorul bibliotecii că cele peste o mie de volume i-au aparținut unui profesor de filosofie, un individ introvertit care trăia mai mult prin biblioteci și săli de studiu. Era încă viu, dar se afla la un sanatoriu de lângă oraș pentru că fusese diagnosticat cu demență și deja devenise un pericol pentru el și vecinii lui. Cărțile stătuseră, credea directorul, mai bine de jumătate de an în casa goală a profesorului, în umezeală și temperaturi nepotrivite, unele dintre ele fiind distruse aproape complet.

Fiica cea mică a profesorului, o tânără de aproape 20 de ani care studia pianul și teatrul, a decis să doneze toate cărțile tatălui său. Frații ei mai mari, doi bărbați însurați și cu vieți ordinare, nici nu s-ar fi gândit vreodată la comorile din casa tatălui lor, așa că tânăra a luat atitudine înainte să fie prea târziu. Câteva tablouri din casa profesorului, multe dintre ele originale și neînrămate, au fost trimise către muzeul de artă din oraș pentru a fi evaluate corespunzător și conservate. Colecția de casete vechi a păstrat-o pentru ea, iar hainele bune ale profesorului au fost donate. Tânăra n-a vrut să păstreze cărțile tatălui său, așa că s-a gândit să le doneze bibliotecii.

În urmă cu vreo două săptămâni, atunci când am ajuns la muncă, directorul bibliotecii mă aștepta lângă ușa biroului meu cu o stivă imensă de cutii de carton pline de cărți. Mi-a explicat ce am de făcut și a îngrămădit toate cutiile în biroul meu destul de micuț. Pe cartonul nou al cutiilor nu scria nimic. Asta însemna că cel ce le adusese nu știa prea multe despre cărți și nu considera de bun simț o oarecare sortare a lor. Nu știam ce mă așteaptă, dar mă pregăteam pentru multe luni de muncă.

Am deschis fereastra biroului pentru a scăpa puțin de mirosul de carte veche și neîngrijită care venea dinspre acele cutii și am început să-mi pregătesc masa de lucru. Am aprins atâtea lumini încât părea că în biroul mic din fundul bibliotecii era mai multă lumină decât afara. Am adus pe masă toate instrumentele de care aveam nevoie. M-am spălat pe mâini, mi-am pus o mască nouă, cu filtru, pentru a nu inspira vaporii de mucegai și mi-am pregătit mănușile speciale. Abia așteptam să aflu ce se ascundea în acele cutii și speram să nu fiu dezamăgită.

Am deschis prima cutie și-am văzut o grămadă de cărți așezate în toate direcții, mai că nu erau puse grămadă și îndesate. Am început să le scot, rând pe rând și-am descoperit una dintre cele mai frumoase colecții ale marilor clasici: Jane Austen, Emily Bronte, Dostoievski, Shakespeare, Orwell, Kafka și așa mai departe. Aveau toate coperta neagră, dintr-un carton gros acoperit cu vinilin, prinse la cotor în cleme metalice, iar scrisul de pe copertă și cotor nu era colorat, ci doar săpat în vinilinul negru. Am mai descoperit cărți similare în alte două cutii și, deși aveau câteva zgârieturi la prima vedere, nu părea ceva ce să nu pot rezolva.

M-am apucat să verific toate aceste câteva zeci de cărți și am descoperit că la începutul fiecăreia profesorul scrisese cu stiloul un citat, iar în interiorul cărții erau sublinieri în creion pe care n-am vrut să le șterg. După câteva zile de verificări amănunțite în care mă opream să citesc cu atenție mai toate sublinierile, am descoperit printre paginile cărții Maestrul și Margareta, un plic roșu, sigilat, care, în tot acel miros de mucegai și de vechi, aproape că a umplut camera cu un parfum de trandafiri. L-am pus deoparte pentru că acel volum avea nevoie de mai multă atenție din partea mea și, deși eram curioasă, am uitat de el pentru câteva zile.

La o săptămână de la primirea cutiilor, în timp ce curățam vinilinul și mai înlocuiam câte o clemă ca să mă asigur că aceste bijuterii vor rezista, mi-a fugit privirea către o cutie diferită de celelalte pe care nu o observasem înainte. Era pusă direct pe podea și inițial nu se vedea din cauza cutiilor care ascundea minunata colecție a marilor clasici. Cutia specială era mai mică decât celelalte, era dintr-un lemn subțire, ușor mâncat de timp și umezit. Curioasă din fire, m-am repezit imediat către ea și-am pus-o pe masă având grijă să nu atingă niciuna dintre cărțile la care lucram. Când m-am uitat mai atentă, aproape șters de timp, pe capacul cutiei scria O viață de om încape într-o cutie!.

Am lăsat totul baltă și am deschis cutia imediat. Am descoperit în ea 10 jurnale mari, legate în piele naturală, ținte și sfoară specială pentru cărți. Aveau culori diferite, dar toate păreau îngrijite. Am pus mâna pe unul dintre jurnale și atunci când l-am deschis am descoperit același scris îngrijit și elegant ca la începutul fiecărei cărți pe care o recondiționasem. Mi-am dat atunci seama că acelea erau jurnalele profesorului de filosofie și-am simți o nevoie incontrolabilă de a descoperi ce povești se ascund acolo. Atunci îl întrebasem pe directorul bibliotecii de unde vin cărțile, dar nu-i spusesem încă de superba mea descoperire. Voiam să le citesc în tihnă.

…