Lună: iulie 2024

Se simțea octombrie. Cerul nu-i mai permitea soarelui să ne vadă mai deloc, iar norii începeau să apese tot mai greu pe sufletele noastre visătoare și însorite. Ploua adesea, însă nu cu poftă și pe grabă așa cum se întâmpla vara. Ploua mărunt zile întregi, cu picături reci și ascuțite ce te făceau să tremuri dacă îndrăzneai să nu te păzești de ele. Vântul nu sufla așa rece încă, dar se tulbura uneori și parcă voia să ne azvârle pe toți undeva. Se mai auzeau pe străzi doar ciorile și câinii care urlau a pustiu în nopțile reci. Oamenii se fereau să meargă mult pe străzile umede, deși existau poeți care se încăpățânau să stea lipiți de băncile jilave și să se gândească la iubirile pe care le-au pierdut în vara ce trecuse.

Noi stăteam împreună pe marginea podului mare de metal, cu picioarele atârnând spre hău și cu umerii sprijiniți de unul dintre piloni. Nu ne uitam unul la altul. Ne uitam când în față, când în jos. Mai tresăream uneori atunci când vântul ne lovea peste față, ori voia să usuce picăturile mărunte de ploaie dintr-o suflare.

Eram lângă el doar pentru că nu știam să fiu departe. Deși simțeam cum liniștea strânge în mâinile ei murdare gâtul meu firav și parcă respiram tot mai puțin și mai lent, nu voiam să rup acea liniște. Puteam să fac o hărmălaie cât să sperii toți norii, dar era prea târziu ca să mai pot aduce haosul în viața lui.

Nici nu știu dacă mă mai simțea, dacă mai știa că sunt lângă el, dacă printre milioanele de gânduri ce i se înghesuiau în minte eram și eu. Știam ce e în mintea lui, dar nu știam dacă sunt și eu. Știam ce simte, dar nu știam dacă simte și pentru mine și intuiam cât de frică trebuia să-i fi fost, dar nu-mi puteam da seama dacă și frica de a mă pierde îi era cunoscută. Pierduse prea multe bătălii ca să mai creadă într-un final fericit, iar eu nu mai aveam atâta lumină cât să pot să-i mai dau și lui. Deși nu știa cine sunt, ori ce simt cu adevărat, mă iubea chiar și-n liniștea aia. Iubea felul nebunesc în care mă străduiam să-l protejez de toți, deși ar fi trebuit să fie invers, iubea felul în care-l priveam și felul în care-l învățam pe el să se privească și iubea lumea văzută prin ochii mei, dar nu mă iubea mai mult decât își iubea propriile frici.

Nu-l judecam. N-o făcusem niciodată. Nu era treaba mea. Nu-i purtam pică nici măcar pentru că nu se uita niciodată la mine așa cum ar fi trebuit, însă, în toată acea liniște care mă sugruma, am înțeles că-n lipsa lui nu știu să fiu. Existam doar în interiorul lui, iar el era fericit doar în interiorul meu. Devenisem fără băgare de seamă un singur suflet ce nu se mai putea frânge.

– Vin cu tine!

– Nu pot…

– Ba ai să mă prinzi strâns de mână și-am să te urmez în liniște

– De ce?

– Pentru că nu-mi mai pot ține echilibrul știind că n-am fost motivul pentru care să vrei să trăiești…

Azi nu trebuie să te mai întrebi dacă textul ăsta e despre tine. Nu trebuie să încerci să descoperi cu întrebări subtile și nici nu trebuie să te prefaci că nu înțelegi că e despre tine. E drept, nu-ți scriu prea des. Nu la fel de des pe cât aș vrea și clar nu la fel de des pe cât am avea amândoi nevoie, însă, dacă am vorbi zi de zi, poate zâmbetul tău de acum n-ar mai avea la fel de mult farmec sau poate ai învăța că e firesc să zâmbești zi de zi. Nu știu dacă viața ta ar fi diferită fără mine și nici nu știu cât vom rămâne unul în viața celuilalt, însă știu ce-am de făcut atâta timp cât suntem conectați.

Știi?! Studiind o vreme psihanaliza și psihoterapia am descoperit cât de mulți oameni nu sunt, de fapt iubiți, apreciați sau validați și pentru că știu câtă nevoie de iubire are lumea asta prăpădită, am decis să iubesc oamenii și tot ceea ce reprezintă ei. Nu cer nimic și presupun că mă cunoști destul de bine încât să fi observat deja că nici nu aștept nimic în schimbul lucrurilor pe care le ofer în exterior. Știu ce înseamnă să nu te simți iubit, dorit, apreciat, validat, să nu te simți important, să nu simți că ai un rost ori că ai conta în vreun fel așa că, dacă pot să te ajut pe tine să nu simți toate astea, poți să fii sigur că voi fi mereu acolo.

Te cunosc înspăimântător de bine. Știu ce doare și cât, văd când ți se frâng aripile și înțeleg strigătele tale fără de ecou. Știu că uneori te sperie faptul că aș putea cunoaște părți ale sufletului tău pe care te străduiești de mult să le ți ascunse, dar să nu-ți fie teamă. De ce să-ți fac rău când știu exact ce-nseamnă să simți răul altora? Am înțeles că nu-mi poți spune ce simți atâta vreme cât și tu încerci să fugi, să scapi de emoții. Te văd cum îndeși în toate colțurile lucruri pe care speri să nu le vadă nimeni și simt cum ți se strânge inima atunci când încerc să-ți ating rănile.

Deși mi-ar plăcea ca ceaiurile cu mine să devină acel loc în care să poți să fii tu, să poți să fugi, să fii convins că poți să simți sau să spui orice fără să fii judecat, astăzi nu vreau să vorbesc despre ce mi-ar plăcea mie. Azi am să-ți spun câteva lucruri pe care am să le tot repet ori de câte ori vei avea nevoie.

Ai avut incredibil de mult curaj să visezi așa frumos și nu-mi vine să cred că ai reușit să transformi un vis de care unii râdeau într-un întreg univers pe care alții și-ar dori azi să-l aibă, Ai reușit! Înțelegi? Ai devenit un om mare atât de frumos, un om mare care schimbă viețile altora, un om mare care-i face și pe alții fericiți. Știu că a fost greu și îmi pare rău că n-am fost acolo. Știu că a durut, dar am alergat cât de repede am putut spre tine cu plasturii mei roz. Poate nu realizezi încă, dar ai avut foarte mult curaj să renunți atunci la tot și să o iei de la capăt, să te ridici și să zbori din nou.

Îl văd în ochii tăi pe Dumnezeu și văd cât de mult din Sine poate pune într-un singur suflet. Văd curajul, văd puterea cu care ești capabil să iubești, văd sensibilitatea, văd dăruirea, văd visurile și dorințele. E drept, văd și durerea, frica și nesiguranța, dar te cunosc atât de bine încât să știu că vei trece peste ele. Mi-ar plăcea ca întreaga lume să-ți vadă focul din ochi, să vadă și ei măcar o mică parte din omul minunat pe care-l știu eu. Da, e drept, ai și defecte. Toți le avem, însă asta nu te face nedemn de iubire sau apreciere. Toți greșim, dar văd cât de mult te străduiești să îndrepți lucrurile și văd durerea care se ascunde în spatele unor cuvinte aruncate poate prea repede.

Meriți să fii iubit și să iubești! Meriți o mână de ajutor atunci când ai nevoie, meriți nopțile cu lună plină și oameni care să zâmbească atunci când te văd. Meriți aripi să zbori atât cât simți tu că e nevoie, meriți mâini care să te mângâie și voci care să te alinte. Meriți ca cineva să te strângă în brațe ori de câte ori ai nevoie, nu doar așa, superficial și pe grabă. Meriți să te privesc așa, meriți să-mi pese, meriți fiecare zâmbet pe care mă străduiesc să ți-l pricinuiesc. Meriți locul de sub aripile mele. Eu n-am să te alung niciodată, dar poți pleca oricând vrei.

N-am să obosesc niciodată să-ți spun cât de mândră sunt de tine și n-am să mă supăr nici dacă ai să le dai textul ăsta oamenilor de care tu ești mândru.

Zâmbește! Nici n-ai idee cât de frumos devine universul atunci când o faci.

Sofia și Dean se cunoșteau încă din copilărie. Au crescut în același cartier, însă n-au avut niciodată o relație specială, diferită. N-au învățat la același liceu și nici nu aveau un grup de prieteni comuni pe atunci. La 18 ani, Dean a ales Facultatea de Medicină călcându-i pe urme tatălui său, iar Sofia, deși i-ar fi plăcut să fie balerină, a ales Facultatea de Economie pentru a-și urma iubitul de la acea vreme.

Acum Sofia și Dean au mai bine de 50 de ani de când sunt căsătoriți și-a fost nevoie de mult efort din partea universului pentru a le crea momentul potrivit. Au trecut prin multe, însă astăzi zâmbesc liniștiți și împăcați cu deciziile lor. Nimeni n-a știut vreodată felul în care funcționa relația lor, iar ei râdeau de fiecare dată când cineva îi admira pentru că se iubesc chiar și după atât de mulți ani.

Cei doi stăteau acum pe o bancă, sub un cireș bătrân și, ținându-se de mână, își zâmbeau pe ascuns în timp ce priveau o lebădă care încerca să-și învețe puii să zboare. Sofia avea părul alb, însă lung, des și strălucitor. N-a vrut niciodată să-l vopsească și-l purta ca pe o bijuterie. Nu fugea de vârsta ei și nici nu voia să fie altfel decât naturală. Purta o rochie albă de in, lungă până în pământ și cu mâneci ușor transparente. Un cordon legat atent cu o fundă punea în evidență talia impecabilă pe care Sofia a știut toată viața să și-o păstreze. Avea un șirag de perle la gât, cercei mici și argintii și, lângă verighetă, inelul cu care Dean o ceruse în căsătorie.

Dean era la fel de elegant ca-n fiecare zi. Avea mereu grijă ca soția lui să aibă cele mai frumoase bijuterii, iar ea avea grijă ca pantalonii și cămășile lui să fie mereu călcate la dungă, ca paltoanele și pălăriile lui să nu aibă nicio scamă și ca el să nu iasă niciodată din casă neparfumat. De pantofi nu o lăsa să se atingă. Spunea mereu că-n strălucirea lor stătea respectul pe care un bărbat îl avea față de propria lui imagine.

Purta acum o pereche de pantofi cafenii, dintr-o piele întoarsă care, deși erau vechi de aproape 10 ani și fuseseră purtați la diverse ocazii, arătau aproape ca noi. Purta o pereche de pantaloni bleumarin, călcați la dungă și o cămașă albă de in. Sacoul bleumarin și pălăria cafenie erau meticulos așezate lângă el, pe banca de lemn. Nu purta cravată sau butoni, însă avea la mână un ceas prețios cu inserții de platină și cu o curea din piele maro. Îl primise cadou în urmă cu mulți ani de la soțul unei paciente de-ale sale pe care o operase cu succes după ce nimeni altcineva nu-i mai dădea vreo șansă bietei femei.

Dean era unul dintre cei mai respectați medici. Deși nu alesese exact drumul tatălui său care fusese un cardiolog excepțional, Dean a ales neurochirurgia pentru că i se părea mai provocatoare. Veneau la el pacienți din toată lumea și a salvat mii de vieți. A operat oameni pe cheltuiala lui, a dus la capăt operații la limita imposibilului și-a schimbat felul în care era privită neurochirurgia. Se implica în multe acțiuni caritabile, deși nu era un tip prea sociabil și expansiv.

În schimb, Sofia era acel gen de femeie pe care nu aveai cum să nu o remarci. Avea o frumusețe naturală care îi lăsa pe mulți fără răsuflare, avea o energie permanent pozitivă și se integra oriunde mergea. Ea a lucrat o vreme ca economist, însă după primele două sarcini pierdute au decis că e mai bine ca ea să renunțe la stresul provocat de locul de muncă, el având suficienți bani pentru ca ea să ducă o viață complet lipsită de griji. Și așa a și fost. Sofia era nelipsită de la spectacolele de balet, de teatru, de la concertele simfonice, recitaluri, ori baluri caritabile. Dacă Dean nu putea merge cu ea, găsea mereu o prietenă care s-o însoțească.

– Îți mai aduci aminte prima dată când te-am sărutat? a întrebat Dean zâmbind și strângând puternic mâna Sofiei în mâinile lui.

Va urma…