Lună: iulie 2024

Nu cred că oamenii se schimbă și-am spus asta de multe ori. Cred că oamenii se cizelează, se adaptează și învață să distragă prin calități atenția de la defecte. Nu cred că răul încasat m-a schimbat. Cred că m-a educat. Cred cu tărie că fiecare lucru negativ venit spre mine s-a izbit de munca mea necontenită de a fi omul pe care să-l admir și de care să fiu mândră. Oamenii care mi-au făcut rău sunt cei care m-au învățat de fapt să mă iubesc, să înțeleg cine sunt, să apreciez limitele pe care eu nici nu mai băgam de seamă că le depășisem. M-am obișnuit atât de mult cu a pretinde că sunt ca toți ceilalți încât nu mai realizam multe lucruri făcute dincolo de limitele posibilului. M-am străduit atât de mult să mă feresc de milă, încât am ajuns s-o confund cu dorința celor din jur de a-mi susține pur și simplu zborul. Credeam că mi se întind plase de siguranță de către cei ce erau convinși că am să cad, însă am înțeles că acele plase erau puse de cei care voiau să fie oricând pregătiți să mă prindă dac-am să obosesc ori dacă ceva are să-mi perturbe zborul.

S-au întâmplat recent o serie de evenimente care m-au făcut să mă întorc la mine în adevărata profunzime. Și dincolo de cine sunt, am realizat că, fără să bag de seamă, toată energia negativă de care eram sufocată n-a făcut altceva decât să mă învețe cum să-mi construiesc armura. Nu e încă perfectă, căci mai sunt lucruri care pătrund prin crăpături și se înfig adânc în sinele meu, dar e suficient cât să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.

Am încasat în ultima vreme un val de energie negativă, de ură, de răutate pură, pe care abia acum îl conștientizez cu adevărat. De curând, valul ăla s-a mărit și se chinuie să dea năvală peste omul inocent pe care m-am străduit să-l educ, dar ce nu știe valul e că, dacă nu m-a doborât în larg, n-o va face cu siguranță nici dincolo de mal.

Unii cred că m-am schimbat pentru că nu mai ripostez, dar asta se cheamă adaptare. Am înțeles că energia mea se ducea în direcții greșite atunci când ripostam și-am descoperit că absența mea are un impact mai puternic decât prezența mea gălăgioasă. Unii cred că toleranța mea e dovadă de slăbiciune, ori de nepricepere, dar nu știu cât de ușor se cară prin viață un suflet în care ura n-are nici măcar loc de parcare, darămite cuib. S-au spus și se vor mai spune multe lucruri urâte despre mine. Se vede, dacă-mi permiți, cu ochiul liber, că sunt un om îngrozitor și e normal ca oamenii să exclame asta în gura mare.

Există și cei ce nu înțeleg cum de nu m-a îngropat de vie toată acea energie negativă care mă lovea zilnic, iar lor vreau să le spun atât: cum să mă afecteze când cineva spune lucruri despre altcineva? Eu nu mă identific cu acele lucruri, deci acele lucruri nu sunt despre mine. Nu știu despre cine vorbesc oamenii aceia, însă, cum spunea și Eminem într-o piesă mai veche: sunt cum spun oamenii că sunt. Dacă n-aș fi fost, de ce ar fi spus că sunt? Așadar, oamenii pot spune ce vor, ce simt ei să spună despre mine, iar dacă tu alegi sau nu să-i crezi, e decizia ta. N-am să te judec pentru asta.

Îmi spunea cineva că ăsta e pasul spre mândrie și că am s-ajung să cred că am dreptate deasupra tuturor și-am să fac lucruri egoiste fără să accept să fiu trasă de mânecă. De obicei asta vine de la genul acela de oameni care știu ei mai bine cum e cu viața ta, deși viața lor e amestecată printre vasele nespălate din chiuvetă și ratele neplătite la ultimul model de iPhone. Ei ar vrea să ascult de sfaturile lor, să mă las trasă de colo-colo de mâinile lor grijulii și complet dezinteresate și să accept ca pe o dogmă îngustimile din mințile lor, însă n-au înțeles că la mine în viață nu e democrație și nici anarhie. E dictatură, iar dreptul la opinie nu-l au cei care doar pretind că știu cine sunt. Dacă nu-mi plătești chiria, dacă nu mi-ai șters niciodată lacrimile, dacă nu te-ai întrebat niciodată, de nicăieri, dacă sunt bine sau dacă nu înțelegi munca din spatele vacanțelor pe care le critici, n-ai dreptul să te bagi cu bocancii în sufletul meu și să încerci să faci ordine cu mâinile tale murdare. Dacă nu știe unde-mi sunt rănile, nu-mi recomanda cei mai eficienți și colorați plasturi. Poți să faci parte din viața mea, poți să zbori alături de mine, ori putem să stăm în nisip împreună, poți să crezi despre mine ce simți tu că e adevărat și poți să spui ce crezi tu c-ar vrea oamenii să știe despre mine, însă nu-mi pune cărțile din bibliotecă în ordinea care crezi tu c-ar fi corectă.

Accept critici, răutăți gratuite, glume proaste, sfaturi și îmbrățișări de la oamenii care știu cât de mult a durut, de la oamenii care-au înțeles că am nevoie să greșesc de una singură, de la oamenii care nu cred că-s lipsită de apărare. Dacă greșesc, trage-mă de mânecă doar dacă știi unde m-ascund atunci când tună afară, dacă știi oamenii pe care-i admir și lecțiile lor, dacă nu te-ai repezit să mă ridici atunci când știai că o pot face și singură sau dacă înțelegi cât de prețioase sunt clipele-n care sunt fericită.

La finalul zilei nu pot fi cine crede fiecare în parte că sunt, dar pot să fiu cine cred eu că sunt: scriitorul romantic cu visuri prea mari, cu păr roz și veșnic nerăbdător.

Știi care e cea mai mare problemă a unui scriitor care se îndrăgostește? Nu, nu că-și va umple caietele de poezii și fantezii și nu va mai avea foi pe care să scrie despre realitate, nu că-i va rămâne stiloul fără cerneală fix când să-i spună muzei ce simte și nici că oamenii nu vor vedea niciodată frumusețea care se vede prin ochii lui. Scriitorul se teme că-n intensitatea trăirilor sale, în dorința lui de a fi iubit așa cum iubesc personajele din romanele marilor clasici, va fi cuprins de albul orbitor și înecăcios al neîmplinirilor sale și va arunca spre muza lui înfoliată-n plastic transparent doar culorile pe care el știe să le descrie. Și că scriitorii se îndrăgostesc de sufletul lor proiectat în ochii unor oarecare nu mai e o noutate pentru muritori, dar ei nu ar putea îndura durerea pe care scriitorului i-o pricinuiește muza care-și rupe încet și ostentativ folia de plastic.

Ai crede că un scriitor se îndrăgostește cum respiră, dar nu e deloc așa. Scriitorii aleg cu grijă un muritor cu aură strălucitoare, crudă și frumos mirositoare. Aleg un oarecare și-i dau un nume, însă nu înfig mâna în grămada de muritori și înșfacă pe oricine pentru a-l face muză. Nu! Dacă vreodată ai simțit sau ai avut certitudinea că un scriitor s-a îndrăgostit de tine, muritorule, să știi că Dumnezeu ți-a dărui atâta lumină cât să te poți vedea în marea de chipuri trase la indigo. Dacă scriitorul și-a dorit să-ți cuprindă inima cu mâinile lui pline de cerneală înseamnă că inima ta frumos colorată putea să grămădeasc-n ea poveștile cu final fericit ale meșteșugarului în condei.

Dar cum muritorii aproape niciodată nu-și văd strălucirea din propria ființă, nu înțeleg că pot îndura iubirea scriitorilor și se cred nedemni, ori sluți. Deși ar putea trăi veșnic printre cuvintele unui scriitor, muritorii cei aleși decid să moară printre păpuși de cârpă fără chip, de teamă ori crezând că a fi muză presupune mai mult decât a te lăsa iubit, iar bietul scriitor rămâne, eternitate după eternitate, neînțeles și de-a pururea neiubit pe măsura suferinței sale.

Credeți voi, muritorilor, că scriitorului nu-i tânjește inima după fericire? Credeți că-și alege cu intenție muritori care să nu priceapă că-n schimbul iubirii lor vor primi veșnicia? Credeți că scriitorii aleg să sufere pentru a crea povești pe care să le vândă? Ar prefera o viață de om înfometată și plină de lipsurile firești, dac-ar putea trăi măcar o clipă iubirile pe care și le închipuie, dar se mulțumesc cu hrana imaginației lor, se mulțumesc cu senzația caldă și golul din stomac lăsate de gândul că cel iubit l-ar putea iubi vreodată înapoi.

Dacă nu alege singurătatea necruțătoare, scriitorul se leagă prin jurământ de un muritor mai răsărit care măcar să-i dea senzația iubirii. În final, după ani și ani de foc mistuitor, ori revoltă împotriva condiției sale, scriitorul se stinge și el. Se risipește-n univers de unul singur și-și lasă muzele-n uitare.

Mai dureroasă pentru scriitor decât viața întreagă petrecută tânjind după iubire, este conștientizarea eternității. Abia când scriitorul rămâne numai spirit pricepe ce neînsemnată era dorința lui de împlinire și se-ntoarce înapoi în Rai să-i spună lui Dumnezeu că muritorii n-au văzut nici de această dată darul Lui. Căci scriitorii le sunt dați oamenilor pentru a-i învăța să iubească și să se iubească. Alege Dumnezeu niște suflete bătrâne, le curăță de păcat și-l cheamă pe Gavriil să le-nvăluie în har și inspirație. Apoi le suflă în trupuri muritoare și le trimite printre oameni pentru a-i învăța pe aceștia cum să prețuiască inocența, onestitatea și forța cu care poate iubi un creator. Ca și la El, și puterea scriitorului stă tot în cuvânt. Și El tot prin cărți a-ncercat să le vorbească oamenilor și pe semne că și el trăiește durerea iubirii neîmpărtășite, dar ca să nu-l doară atât de mult încât să nu mai vrea să privească spre noi, dă din durerea Lui și scriitorilor.

Și uite astfel, scriitorul de iubirea căruia te temi, ține ascunsă-n sufletul lui bătrân suferința pe care muritorii i-o pricinuiesc întregului univers.

Trecuseră multe ore după miezul nopții. Stăteam ghemuită pe fotoliul din balcon și priveam în jos prin balustrada de sticlă oamenii care treceau pe stradă la acea oră. Unii se duceau la muncă, alții se întorceau. Pe chipul unora se citea durerea cu care plecaseră, iar în mersul grăbit al altora se vedea că se-ntorceau de unde n-ar fi trebuit să fi fost. M-am întrebat pentru o clipă oare ce cred despre mine oamenii care mă văd de jos, dar avalanșa de gânduri din mintea mea l-a luat și pe acesta și l-a amestecat cu toate celelalte.

Aveam picioarele acoperite cu o pătură subțire, albăstruie, dar adierea ușoară și rece a vântului mă făcea să tresar atunci când îmi atingea umerii goi. Îmi adusesem lângă mine, pe măsuța banală de lemn, un pahar de vin alb, sec și câteva bucăți de ciocolată cu mentă în speranța c-am să reușesc să-mi mai potolesc din gânduri. Devenisem atunci o grămadă de bucăți pe care nimeni nu era capabil să le pună la loc. Eram acel puzzle enervant căruia mereu îi lipsesc piese. El n-a știut să găsească ordinea bucăților și nici nu m-a întrebat vreodată unde am ascuns piesele lipsă.

Oamenii văd la noi doar ce-i interesează, văd doar bucățile care le lipsesc lor, doar bucățile de care se pot folosi. Oamenii văd grămada de personaje pe care o port zi de zi, văd hainele, văd ochii blânzi și aud doar vorbele care-i alină. Mi-aduc aminte c-am sperat pentru o vreme ca el să vadă. Am sperat să-mi vadă trupul gol, plin de răni, dar el punea mâna pe zonele cu cele mai mari cicatrici și strângea carnea atât de puternic încât îmi înăbușea orice vis. El n-a știut s-atingă părțile din mine care mă făceau să tresar, dar nici n-a știut cuvintele care mă frâng. A văzut doar personajele care i-au fost de trebuință și n-a vrut niciodată să pună întrebările la care-mi doream atât de mult să răspund. N-a vrut sau poate n-a știut cum să afle cine sunt. N-a avut timp să asculte, răbdare să pună întrebări și curaj să spere la răspunsuri. N-am băgat de seamă când a apărut, nu îi simțeam prea mult prezența și nici nu puteam să-mi dau seama dacă a plecat sau nu de tot.

Au fost persoane prezente zi de zi în viața mea care n-au știut să stârnească în mine poezie și care nu mi-au fost niciodată muze, iar el, străinul atât de cunoscut apărut de nicăieri mi-a devenit inspirație din prima clipă. Și-am scris, și mi-am dorit, și-am așteptat, dar nici măcar n-a observat cât de multe piese lipsă am. Am simți cândva emoții care credeam că merită a-i fi oferite eternității, dar atunci, poate de la vânt sau de la vin, nu mai simțeam nimic. Nu mai așteptam întrebări.

Cu o îndrăzneală nebună, cu emoție, curaj și hotărâre, m-am ridicat de pe fotoliu și m-am dus fără să clipesc în fața oglinzii mari din dormitor. M-am dezbrăcat de toate personajele și de toate hainele și-am rămas nemișcată pentru o vreme. Apoi am început să mă uit atentă la fiecare rană, la fiecare cicatrice și-am înțeles că doar eu pot să le ating fără să mă doară. Mi-am pus singură toate întrebările la care-mi doream să răspund și am descoperit că în oglinda mare și cu ramă luminată se vedea un puzzle complet. Eram singura care știa cum să ordoneze bucățile împrăștiate și eram singura care știa când am nevoie de iubire, când de curaj și când de viață. Cu toate astea, eram conștientă c-am să mă îndrăgostesc din nou, c-am să sper din nou să mi se pună întrebările potrivite, c-am să aștept din nou să vadă cineva dincolo de personaje și povești. Știam că va veni o zi când aveam s-o iau de la capăt.

Dar până ce avea să vină acea zi, m-am îmbrăcat și m-am întors în balcon. Am rămas acolo, cu ochii la lume, până ce a răsărit soarele, iar agitația de pe străzi a devenit absurdă. Atunci m-am întors în dormitor. Voiam să adorm mai repede ca să pot scăpa măcar în vise de asamblat puzzle după puzzle.