Nu mă mai miră lucrurile de care oamenii sunt în stare pentru a primi atenție, validare și chiar afecțiune. Dincolo de educația intelectuală suntem tot mai lipsiți și de educație emoțională. Ne iubim tot mai puțin de la o generație la alta, iar lipsa de afecțiune și atenție îi transformă pe mulți adulți în vânători profesioniști ai acestor emoții. Despre ce vreau să-ți vorbesc acum însă este un fenomen îngrozitor care a luat amploare de ceva vreme – afecțiunile psihice și neurologice (oricum mulți nu știu să le diferențieze) au devenit o chestie cool, un motiv de laudă și un prilej de glume….
Dacă îți place să colecționezi diverse chestii, ori dacă uneori mergi pe stradă și ți se pare distractiv să nu calci pe rosturile dintre plăcile de pavaj de pe jos, asta nu înseamnă că ai ADHD. Dacă uneori nu te poți concentra, ori dacă sunt situații sociale la care nu te poți adapta ușor, nu înseamnă că ai Autism. Dacă îți place să fii ordonat, nu ai OCD. Dacă te pui în gardă atunci când treci pe lângă un câine, ori dacă ai din când în când coșmaruri, nu ai PTSD. Bipolaritatea nu înseamnă să nu știi cu ce să te îmbraci azi și să nu te poți decide dacă vrei la MC sau vrei la sală. Visele Maladaptive nu înseamnă gânditul excesiv la scenarii posibile. Vocea pe care o auzi în capul tău și care-ți citește, ori îți spune ce acțiuni faci pe moment nu indică schizofrenia și dacă ești puțin tristuț nu înseamnă că ai depresie.
Cuvântul „traumă” a ajuns să fie folosit mai des decât „Bună ziua!”, de uneori mi-e și rușine să mai vorbesc cu cei din jur despre adevăratele traume. Și asta pentru că, din dorința de atenție, oamenii au banalizat toate afecțiunile neurologice și psihice. Văd cel puțin 10-15 persoane noi în fiecare zi care pretind că suferă de o astfel de afecțiune, deși nu au fost diagnosticați și nu înțeleg fenomenul.
Dragilor, persoanele care suferă de ADHD trăiesc zilnic un amalgam crunt de voci, gânduri, emoții, sunete, culori și vibrații. Persoanele cu OCD ajung uneori să se rănească fizic pentru că nu pot pune în ordinea din capul lor gândurile din capul celor din jur. Visele maladaptive sunt o tulburare care te deconectează realmente de la realitate și care duce adesea la deconectarea completă. O persoană cu depresie poate să meargă la petreceri, să fie centrul atenției și apoi, în drum spre casă, se poate întinde pe calea ferată, în liniște și cu zâmbetul pe buze. Tentativele de suicid sunt strigăte de ajutor. Nimeni nu eșuează fără voie. Narcisismul nu e doar când spui tu în oglindă „Ce frumos sunt!”, ci și când faci copii doar pentru a-ți satisface nevoia de afirmare, pentru a deveni marionetele tale pe care nu o să le iubești oricum niciodată. Traumă nu e atunci când mama ta refuză să-ți facă clătite, ori când casierița de la LIDL te întreabă pe un ton agresiv dacă plătești cash sau card. Traumele sunt atât de puternice și adânci încât, de cele mai multe ori, nici nu-ți dai seama că le ai. Ele doar se manifestă și atât.
Despre schizofrenie, demență, paranoia, nevroză și altele similare nici nu vreau să discut pentru că lucrurile acolo sunt dincolo de orice am avea noi impresia că putem înțelege.
Am văzut oameni care se luptă real cu astfel de afecțiuni și nu e nimic cool, nu le place să se laude, nu li se pare că sunt speciali, iar dacă și tu crezi că ai OCD sau PTSD, mergi la Obregia să vezi cum se automutilează un om cu astfel de afecțiuni, să vezi cum se manifestă de fapt bipolaritatea și cât de dificil este de controlat, să vezi oameni legați de pat ori sedați pentru a nu-și face rău.
Dacă crezi că ai orice fel de afecțiune psihică ori neurologică, mergi la un medic. Nu e rușinos. E mai rușinos să te folosești de Google pentru a face pe victima cu niște diagnostice pe care unii le înfruntă zilnic.
