Lună: iunie 2024

„Cel mai dureros lucru este să te pierzi în timp ce iubești pe cineva atât de mult încât uiți că și tu ești special”, spunea Hemingway. Și m-am pierdut; și am uitat; și a durut. Până într-o bună zi când mi-am amintit că sunt scriitor și că am puterea să mă recreez. Am început să scriu și să creez personaje care să simtă odată cu mine, care să fie vii, care să simtă lucrurile pe care îmi era mie frică să le simt.

Am găsit un el oarecare, un el care avea în ochi sclipirea pe care o aveam și eu înainte să uit. L-am smuls din lumea lui de muritor și l-am transformat în personajul principal al unor povești care n-aveau sens fără el. L-am făcut să simtă și iubire, și neputință, și rătăcire. L-am scris până ce n-a mai rămas nimic din el nescris. L-am transformat în tot ce-aș fi vrut să fiu și-n tot ce-aș fi vrut să iubesc și i-am dat ochi verzi ca să poată vedea cum lumea din jurul lui pălește-n fața universului din mintea mea.

Bietul muritor… câte i-oi fi pricinuit cât l-am târât prin haosul din ochii mei confuzi? Am vrut să-i dau lumină cât să devină Luceafăr, dar mă tem că l-am transformat într-o supernovă. Mă tem c-am pus atât de multă lumină în el din dorința mea de a-l vedea strălucind încât are să explodeze într-o zi, are să-nghită și lumea mea și are s-o lase în liniște și întuneric. Aș putea să-i dau drumul. E doar un muritor la urma urmei, dar e cea mai fidelă muză și cel mai real vis. Uneori mă tem că dacă nu l-aș mai scrie, ar dispărea pur și simplu, iar lumea are totuși nevoie de lumina din ochii lui. Fără muritori ca el, scriitorii ca mine ar scrie doar despre năpastele care se abat asupra lumii zi după zi. Cei mulți nu înțeleg, dar sufletele precum al lui ne salvează din a nu fi înghițiți de întuneric. Are-n ochii lui suficiente vise cât să țină-n echilibru mulțimi de suflete goale.

Ce-i drept, poate ar trebui să-l întreb într-o zi dacă vrea să rămână artă sau dacă vrea să rămână un oarecare el iubit de o oarecare ea. Sau poate ar trebui să nu-i spun nimic ori să-l mint că nu pe el l-am înghesuit în suferințele și-n stângăciile personajelor mele. Să-l las să trăiască lipsit de emoție, de întrebări, de acel dulce sentiment în care parcă știi ceva, dar nu știi dacă e bine ce știi. Să trăiască crezând c-a fost o vreme ori că n-a fost niciodată și să-și vadă liniștit de viața lui efemeră. Să nu afle niciodată cum e să fii arta cuiva și să n-ajungă vreodată să simtă lucruri incomode.

Eu mi-am amintit! Mi-am amintit cine sunt și câte povești au rămas fără final pentru că am uitat să-l scriu. Mi-am amintit cum e să-ți pierzi mințile și să te joci de-a Zburătorul. Pe cei ce m-au făcut să uit, să-i uităm!

Muritorului care m-a făcut să-mi amintesc n-am să-i scriu încă finalul poveștii. Am să încep povești noi și n-am să-i mai spun dacă sunt sau nu despre el. Poate are să uite într-o bună zi c-a fost vreodată personaj și atunci finalul poveștii lui se va scrie de la sine. Nu-mi fac griji căci nu-și va scrie singur finalul.

Am să continui să scriu povești, căci din povești sunt făcută și poveștile mă vor ține veșnic vie. Am să scriu și despre rătăcirile mele, despre suferințe și despre decăderi, însă voi scrie și despre transformarea muritorilor în stele. Am să scriu despre frici și curaj, despre vise și treziri, despre fantezii și realități. Am să scriu povești pe care le-am trăit, dar și povești pe care n-am să le trăiesc niciodată. Am să scriu pe înțelesul tuturor și-am să scriu și doar pe înțelesul meu. Am să scriu până ce n-are să mai rămână nimic de scris în lumea mea, căci mi-am amintit că pot scrie atât de multe povești cât simt și simt că pot să scriu infinite povești și să mă îndrăgostesc de la fel de multe personaje.

Nu mă mai miră lucrurile de care oamenii sunt în stare pentru a primi atenție, validare și chiar afecțiune. Dincolo de educația intelectuală suntem tot mai lipsiți și de educație emoțională. Ne iubim tot mai puțin de la o generație la alta, iar lipsa de afecțiune și atenție îi transformă pe mulți adulți în vânători profesioniști ai acestor emoții. Despre ce vreau să-ți vorbesc acum însă este un fenomen îngrozitor care a luat amploare de ceva vreme – afecțiunile psihice și neurologice (oricum mulți nu știu să le diferențieze) au devenit o chestie cool, un motiv de laudă și un prilej de glume….

Dacă îți place să colecționezi diverse chestii, ori dacă uneori mergi pe stradă și ți se pare distractiv să nu calci pe rosturile dintre plăcile de pavaj de pe jos, asta nu înseamnă că ai ADHD. Dacă uneori nu te poți concentra, ori dacă sunt situații sociale la care nu te poți adapta ușor, nu înseamnă că ai Autism. Dacă îți place să fii ordonat, nu ai OCD. Dacă te pui în gardă atunci când treci pe lângă un câine, ori dacă ai din când în când coșmaruri, nu ai PTSD. Bipolaritatea nu înseamnă să nu știi cu ce să te îmbraci azi și să nu te poți decide dacă vrei la MC sau vrei la sală. Visele Maladaptive nu înseamnă gânditul excesiv la scenarii posibile. Vocea pe care o auzi în capul tău și care-ți citește, ori îți spune ce acțiuni faci pe moment nu indică schizofrenia și dacă ești puțin tristuț nu înseamnă că ai depresie.

Cuvântul „traumă” a ajuns să fie folosit mai des decât „Bună ziua!”, de uneori mi-e și rușine să mai vorbesc cu cei din jur despre adevăratele traume. Și asta pentru că, din dorința de atenție, oamenii au banalizat toate afecțiunile neurologice și psihice. Văd cel puțin 10-15 persoane noi în fiecare zi care pretind că suferă de o astfel de afecțiune, deși nu au fost diagnosticați și nu înțeleg fenomenul.

Dragilor, persoanele care suferă de ADHD trăiesc zilnic un amalgam crunt de voci, gânduri, emoții, sunete, culori și vibrații. Persoanele cu OCD ajung uneori să se rănească fizic pentru că nu pot pune în ordinea din capul lor gândurile din capul celor din jur. Visele maladaptive sunt o tulburare care te deconectează realmente de la realitate și care duce adesea la deconectarea completă. O persoană cu depresie poate să meargă la petreceri, să fie centrul atenției și apoi, în drum spre casă, se poate întinde pe calea ferată, în liniște și cu zâmbetul pe buze. Tentativele de suicid sunt strigăte de ajutor. Nimeni nu eșuează fără voie. Narcisismul nu e doar când spui tu în oglindă „Ce frumos sunt!”, ci și când faci copii doar pentru a-ți satisface nevoia de afirmare, pentru a deveni marionetele tale pe care nu o să le iubești oricum niciodată. Traumă nu e atunci când mama ta refuză să-ți facă clătite, ori când casierița de la LIDL te întreabă pe un ton agresiv dacă plătești cash sau card. Traumele sunt atât de puternice și adânci încât, de cele mai multe ori, nici nu-ți dai seama că le ai. Ele doar se manifestă și atât.

Despre schizofrenie, demență, paranoia, nevroză și altele similare nici nu vreau să discut pentru că lucrurile acolo sunt dincolo de orice am avea noi impresia că putem înțelege.

Am văzut oameni care se luptă real cu astfel de afecțiuni și nu e nimic cool, nu le place să se laude, nu li se pare că sunt speciali, iar dacă și tu crezi că ai OCD sau PTSD, mergi la Obregia să vezi cum se automutilează un om cu astfel de afecțiuni, să vezi cum se manifestă de fapt bipolaritatea și cât de dificil este de controlat, să vezi oameni legați de pat ori sedați pentru a nu-și face rău.

Dacă crezi că ai orice fel de afecțiune psihică ori neurologică, mergi la un medic. Nu e rușinos. E mai rușinos să te folosești de Google pentru a face pe victima cu niște diagnostice pe care unii le înfruntă zilnic.

După ce-am așezat cănile cu ceai pe măsuța din lemn roșiatic, am încercat să-mi găsesc locul potrivit pe canapea, lângă el. Nu voiam să stau prea aproape ca să nu creadă că sunt deja a lui, deși chiar și cea mai mică atingere mi-ar fi spulberat orice filtru, orice limită, orice urmă de rațiune, dar totuși, voiam să fiu atât de departe încât să-i surprind fiecare gest, fiecare privire, fiecare detaliu. Voiam să stau atât de aproape încât să pot vedea în ochii lui verzi ce cred că nu va avea niciodată curajul de a-mi spune. Voiam să fiu atât de aproape cât să-l pot atinge întâmplător, dar îmi era teamă că vulnerabilitatea asta l-ar putea speria mai mult decât era deja. El își punea miere în ceai ca și cum doar despre asta ar fi fost vorba, iar eu încercam să-mi găsesc locul potrivit în viața lui…

Am vorbit o vreme despre nimicuri încercând să nu lăsăm niciun moment de slăbiciune să pună stăpânire pe mica distanță dintre noi. Puneam tot felul de întrebări absurde doar ca să-l fac să vorbească și poate să n-audă cât de tare îmi bătea inima. Era, ce-i drept, unul dintre puținii bărbați în prezența cărora puteam să mă port ca o copilă, puteam să fiu fragilă și puteam să greșesc, deși nu voiam să creadă despre mine c-aș fi fost slabă. Voiam să vadă femeia care-ar fi putut deveni cel mai bun lucru care să i se fi întâmplat.

Trecuse multă vreme de când ne prefăceam că n-avem nevoie să ne atingem, iar de cănile cu ceai nici nu ne apropiasem. Ele erau oricum doar un pretext nevinovat. Erau multe lucruri despre care am fi putut vorbi atunci, pe care ni le-am fi putut spune, însă eu nu voiam să pun întrebări al căror răspuns nu mi-ar fi plăcut, iar el fugea cu disperare de micile momente în care-și dorea să mă țină de mână.

Fix când mă pregăteam să pun o întrebare care ar fi mutat discuția spre lucrurile care se întâmplau de fapt pe acea canapea, telefonul lui a sunat. Era femeia pe care o uram și-o invidiam, deși ea nici nu știa că exist. Nu o uram pentru că era mai frumoasă, ori mai inteligentă, ci pentru că ea nu avea nevoie de scuze pentru a se așeza lângă el pe canapea și nici de curaj pentru a-l ține de mână. Ea îi putea zâmbi firesc și putea merge-n dreapta lui pe stradă, dar, uneori, pentru unii oameni, firescul nu e suficient. Ea îl adora și probabil că-l iubea mai mult decât aș fi putut-o face eu, însă el cred că se hrănea cu un soi de confort, un soi de siguranță pe care oamenii o confundă adesea cu iubirea. Se naște în oameni o nevoie puternică de a fi iubiți și o frică de singurătate pe care n-am să o înțeleg niciodată. Astfel, din frica de singurătate și din lipsa curajului de a iubi ca-n poeziile franceze, oamenii se agață și se cuibăresc în locuri în care se cred în siguranță și lângă oameni care să le ofere ceva ce ei nu pot oferi înapoi.

Oamenilor le e frică de cei care-i iubesc în mod egal. Oamenii nu vor pe cineva care să-i trateze de la același nivel. Nu vor iubire în doze, nu vor doar respect și afecțiune într-o limită a suportabilului simțirii. Oamenii, mai ales cei care se tem să nu fie răniți, caută să aibă lângă ei pe cineva care-i să iubească mai mult decât pot ei să ofere, pe cineva care să-i admire, să-i prețuiască, să le ofere confortul de care și când au ei nevoie. Îmi spun adesea că și ăsta e unul dintre motivele pentru care el o preferă pe ea – știe că eu nu l-aș iubi niciodată decât la fel de mult pe cât ar face-o și el. Mai mult decât se teme că nu m-ar iubi de ajuns, cred că se teme că m-ar iubi prea mult și de asta preferă să-și bea repede ceaiul sperând ca mintea lui să accepte că acela era singurul motiv pentru care se afla pe canapeaua din casa mea.

Parcă presimțind că l-ar putea pierde, femeia pe care încercam să o înțeleg și să o iert i-a cerut pentru nu știu ce motiv să se întoarcă acasă. M-a privit ușurat și senin atunci când s-a ridicat de pe canapea. Nu m-am ridicat să-l conduc pentru că nu voiam să închid ușa după el. Am rămas nemișcată pe canapea, cu ochii ațintiți pe cana mea plină cu ceai, încercând să asamblez din gesturi și subtext lucrurile pe care el mi le-a spus în acele câteva zeci de minute. Nu știam niciodată dacă aveam să-l văd pentru ultima dată, dar nici n-aș fi încercat vreodată să-l țin lângă mine. Nu am închis niciodată ușa în urma lui, însă nici nu l-am așteptat vreodată pe prag.

În timp ce vărsam ceaiul în chiuvetă mă gândeam doar câtă durere se poate ascunde într-un suflet care preferă minciuna în detrimentul propriei fericiri.