Lună: iulie 2023

       Mi-a luat ceva timp să decid, dar mi-am găsit meseria de vis. În timp ce eu mă chinuiam ca o proastă să citesc cărți, să învăț din experiențele oamenilor mult mai avansați decât mine și să caut cât mai multe întrebări cărora nimeni să nu le știe răspunsul, alții fac miliarde scriind cărți de dezvoltare personală și fiind, atenție, life coach…

       N-am mai stat pe gânduri și m-am decis: eu vreau să fiu încheietor de nasturi sau legător de șireturi. Pe cuvântul meu că știu să fac funde la orice tip de șiret, învăț și noduri marinărești dacă e nevoie. Și pentru o sumă modică pot să și deschei nasturii, chiar și pe ăia de la mâneci. Am tehnici speciale pentru nasturii mari care trebuie trecuți prin găuri mici. Dacă stau bine să mă gândesc, m-aș putea face și ridicător de fermoare, dirijor de respirație și, cu puțină ambiție, cred sincer că pot să scriu o carte complexă despre scărpinatul în cap, cu tehnici, psihanaliză și din astea, de n-o să vă mai scărpinați niciodată la fel după ce-o citiți.

       E clar că trebuie să fac ceva în sensul ăsta pentru că simt că am rămas în urmă cu nevoile societății. N-au ei nevoie de romanele mele și de beletristică. Acum se apreciază lucruri mai fine. Cărți care te învață arta de a minți sau de a spune adevărul, de parcă Tom Sawyer nu ne-a învățat destule. Ce? Nu mai știe nimeni cine e puștiul ăsta? Păcat! Cei din generația cititorilor de dezvoltare personală ar putea spune lejer că Tom avea „școala vieții”.

       Sapiens, acest vârf al piramidei evoluției, această ființă superioară, această cunună a creației, plătește sute de lei pe cărți care să-l învețe cum să facă bani. Înțelegeți? Sunt și cărți care te învață să te accepți exact așa cum ești, că Doamne ferește să-ți dai seama că ești toxic și că e cazul să-ți revizuiești comportamentul. Unele te învață chiar cum să cucerești o femeie sau cum să menții o relație. Voi realizați că citiți cărți despre cum să vă dezvoltați în loc să ieșiți în lume, să cunoașteți oameni și să aveți experiențe care să vă dezvolte?

       Și-am auzit, în urmă cu ceva timp, bomba care mi-a pus capac: voi știați că există life coach? Cum ce e ăla?! E un individ, generic, pe care-l recomandă cărțile de dezvoltare citite și contul de Pinterest sau ceva, și care, contra unei sume de bani, îți spune cum să trăiești. Ce să mănânci, cum să așezi pătura pe pat, cât balsam să pui în mașina de spălat, cât de tare să strângi bretelele la sutien și chiar ce să-i spui vecinei de la parter care te bârfește pentru a o face să se simtă inferioară emoțional și energetic. În adolescență ne dădeam cu capul de pereți de frustrare că ne spun părinții ce să facem și cum e mai bine să abordăm lucrurile, iar acum, adulți, plătim pe cineva să ne spună, literalmente, cum să trăim. Oare dacă nu respecți ce spune antrenorul tău de viață, te pune la colț pe coji de nucă?

       Așadar, vă mărturisesc sincer că am făcut ca proasta atâtea studii și-am citit atâtea cărți. Bine că n-am apucat să mă înscriu și la doctorat… Mă apuc de scris despre tainele ascunse ale privitului în gol. Dacă îmi scot metaforele de la naftalină, îmi dau ăștia premiul Nobel pentru pace. Am să scriu și despre Arta cumpărării de pâine și despre tehnicile de oftat. Să fiți recunoscători că urmează să vă schimb viața. Pentru voi o fac! Pregătiți cardurile!

       Fiecare dintre noi a avut un moment de revoltă, un moment în care ar fi vrut să-l poată trage la răspundere pe Dumnezeu pentru haosul pe care nu se ostenește să-l pună în ordine. N-am timp și nici răbdare pentru cei care se încruntă și vor să-mi urle-n față că n-am eu niciun drept să-l trag de mânecă pe Dumnezeu, ori că el știe mai bine rânduiala. Dacă el are dreptul de a ne da viață, noi avem dreptul de a-i cere socoteală pentru ea. Și sunt multe momente în care nu mai înțeleg nimic din ritmul cu care lucrurile se întâmplă în univers. Sunt multe nopți nedormite, pline de întrebări care doar duc la și mai multe întrebări.

       Și-n timp ce eu am fost nevoită să mă maturizez cu mult mai devreme decât trebuia, în timp ce mă străduiesc să respect normele etice, în timp ce mă agit când văd inechitățile din jurul meu, Dumnezeu pare că are o bucurie teribilă și bolnăvicioasă în a-i pune într-un glob de cristal pe proști. Și nu, nu pe cei care n-au puterea de judecată, ci pe cei care cred că judecata lor este adevărul universal. Are o bucurie în a-i avea în grijă pe cei care, cel mai probabil, dacă respiratul n-ar fi un reflex, și el ar reprezenta o sarcină mult prea complexă. Concret? Cunosc persoane complet inconștiente la volan, care rar ridică ochii din telefon, ori pentru care acul vitezometrului rar scade sub 100 km/h, care nici nu percep ideea de centură de siguranță sau scaun special pentru copil și care n-au avut nici măcar un incident în trafic. Și presupun că fiecare dintre noi știe, cel puțin o persoană, victimă a unui accident rutier pentru care n-avea nicio vină.

       Văd oameni nepăsători, ori de-o răutate pură sau cu un orgoliu cât întreg universul care abia dacă răcesc o dată pe an, iar eu a trebuit să-mi iau rămas bun de la poate singurul om pe care l-am cunoscut și despre care n-ar fi putu nimeni niciodată să spună ceva rău. Văd criminali făcuți icoane și îngeri cărora li se smulg aripile. Văd bătrâni în lanțuri și tineri liberi mai înrobiți decât sclavii.

       Cumva, pare că răul îi nimerește tot pe cei care chiar nu mai aveau nevoie de el, în timp ce indolența, lenea și lipsa oricărei valori morale sunt protejate de univers ca într-un cocon.

       Am mai spus-o, deși e prea târziu, mi-ar plăcea tare mult să fiu proastă! Să nu-mi pese de cei din jur, ori de nedreptate, să nu mă întreb tot soiul de lucruri care dau insomnie, să cred că adevărul meu este universal valabil și să nu caut vreodată să descopăr realitatea și, mai ales, să pot și eu să învinovățesc oculta mondială pentru lucrurile pe care nu m-ar duce mintea să le pricep. Mi-ar plăcea să-mi golesc mintea și sufletul și să trăiesc așa, doar ca să mă înmulțesc fără sens, să muncesc pământul și să stau la bârfă cu vecina de la 2. Poate dac-aș fi fost proastă, n-aș fi trecut prin toate cele de până acum…

       Mulți îl blamează, unii cred chiar că pot fugi de el, ori îl pot păcăli, dar timpul este prea bătrân și prea înțelept pentru jocurile noastre de ființe efemere și nerecunoscătoare. Dintre toate cele ce-a creat Dumnezeu, cei mai recunoscători ar trebui să fim pentru că ne-a dat timpul; pe cel potrivit și pe cel nepotrivit. Deși îl învinovățim că ne fură tinerețea, că-i ia de lângă noi pe cei dragi și că nu stă locului o clipă, timpul ne ocrotește și ne apără de ce-ar putea eternitatea să ne pricinuiască.

       Timpul e cel care le vindecă pe toate. Orice durere, oricât de mare, odată încredințată timpului, el o va încredința, la rândul său, uitării. Dacă n-ar fi timpul am trăi toți cu inimile frânte, cu obrajii umezi și reci de la atâtea lacrimi și cu mintea stăpânită de gândurile cele mai rele. Când pierdem pe cineva drag, indiferent dacă pleacă de unul singur sau sub vraja neiertătoare a morții, atunci când ne încredințăm durerea timpului el ia tot, păstrează durerea și nouă ne dă înapoi doar amintirile frumoase. Are atâta putere încât poate lipi la loc o inimă frântă.

       Timpul ne schimbă. Indiferent că-n rău sau bine, timpul are capacitatea de a ne schimba. Dacă avem încredere și-i urmăm indicațiile subtile, el are capacitatea de a ne face oameni mai buni, de a ne crea obiceiuri noi, de a ne schimba întreaga personalitate. Nu noi ne schimbăm în timp, căci n-avem noi atâta putere. Timpul ne schimbă pe noi. Ne modelează și ne pune-n suflet lecții, valori și povești care să ne ajute să trăim cu bucuria pe care ar trebui s-o simțim. Face din noi muritori și tot el ne face oameni mari.

       Timpul nu trece, trecem noi pe lângă el. Timpul nu e ca o mașinărie ce se învârte în jurul nostru și, când își termină cursul, dispare. Timpul a fost aici de dinainte să fi existat orice altceva. El nu se duce nicăieri. Noi alergăm de colo-colo, noi trecem pe lângă el fără să-l luăm în seamă și, când realizăm că-n fuga noastră nici n-am văzut drumul pe care l-am parcurs, dăm vina pe timp și-l blamăm că trece prea repede pe lângă noi, când, de fapt, el nu s-a mișcat nicăieri de când a-nceput lumea.

       Deși timpul ne lasă-n sufletele doar amintirile bune și ne vindecă rănile, deși ne sincronizează cu persoanele potrivite, ne ocrotește și ne schimbă-n oameni mari, trebuie să știți că timpul nu iartă pe nimeni. Nu stă după noi și nu nici nu se mișcă după cum tragem noi de sfori. Nu face nici măcar un pas înapoi și nu se oprește pentru nimeni și nimic. Nu ne iartă greșelile pe care nu le vrem a fi iertate și nu ne lasă pe chip riduri pentru care noi înșine nu ne-am încruntat. N-are sens să încercă să-l păcălim, ori să-i punem vreo piedică în speranța că se va opri. Să-l lăsăm să-și ducă în tihnă veșnicia și să-l trăim doar.