Lună: iunie 2023

       Stăteam pe balcon în picioarele goale și, deși se întunecase de mult, refuzam să mă desprind de visele care îmi dau motive să respir. Priveam în gol și uneori mai tresăream când trecea câte o mașină. Chiar dacă încercam să mă gândesc la orice altceva, nu puteam decât să mă întreb – cum de-am ajuns noi doi aici? El mă iubește, dar n-are idee că pentru mine a fost mereu un oarecare. E liniște în preajma lui, dar eu am nevoie de zgomotul pe care-l face inima ta când mă apropii. Ea te divinizează și aproape c-ar face orice pentru tine, dar nu mai e la fel. Ea nu știe cine ești, nu te simte la fel și știi că n-o să fii niciodată lângă ea atât de liber pe cât ți-ai dori. Te sperie din ce în ce mai tare că ți-am tulburat universul, deși abia așteptai să găsești un om care să-ți înțeleagă sufletul, nu vorbele. Cred că suntem la fel de lași amândoi, dar îmi place prea mult incertitudinea ca să caut răspunsuri exacte.

       Când lacrimile mele curgeau involuntar deja de-o vreme și frigul începuse să îmi cuprindă visele, o bătaie în ușă m-a făcut să sar în picioare și-n doar o clipă să transform lacrimile în zâmbetul fals cu care-i păcălesc mereu pe oameni că sunt bine. Cine ar fi putut să fie la ușa mea în mijlocul nopții? M-am temut, așa că m-am dus spre ușă pe vârfuri. M-am uitat prin vizor și am văzut cum se agita și nu îndrăznea să bată și a doua oară. Mi-a înghețat brusc tot corpul și inima aproape că mi s-a oprit. Am descuiat ușa, deși nu știam dacă era alegerea potrivită. Ne-am privit în ochi pentru o clipă, o clipă cât o eternitate, apoi a făcut un pas în față, m-a prins strâns de mijloc și-a închis ușa în urma lui în timp ce mă privea de parcă ar fi fost unica lui șansă să se uite direct în ochii mei. N-am zis nimic, dar tremuram, iar inima îmi bătea atât de tare încât cred că o auzeau și vecinii.

       După ce m-a privit în ochi de-aproape încă o clipă, o clipă cât o eternitate, m-a sărutat cu aceiași lăcomie pe care o are leoaica atunci când colții ei se înfig pentru prima dată în trupul zvelt și crud al gazelei. N-a durat mult până să-i cedez și să-i întorc fiecare dorință nestăvilită de parcă am tânjit toată viața după eliberarea asta. Mi-a lipit trupul aproape gol de peretele din fața ușii și-a început să-mi sărute umerii și gâtul încercând parcă să se abțină din a mușca prada care credea că i se cuvine. Era de parcă un animal sălbatic, de nestăpânit, prinsese în ghearele lui prada pe care o vâna de atât de multă vreme. Cuvintele nu-și mai aveau rostul, căci respirația mea tot mai lentă și mai apăsată și mâinile mele care căutau să-l scape de haine, îi spuneau deja tot ce avea nevoie să știe.

       Într-o clipă de respiro, când am văzut în ochii lui dorința și fericirea, l-am mângâiat ușor pe obraz și, cu un zâmbet inocent și-un gest nevinovat, l-am făcut să mă urmeze spre sufragerie. Am știut atunci că va fi probabil singurul moment în care să-i pot arăta cum e când suntem doar noi doi pe pământ. Trebuia să țin în frâu lăcomia lui, dar să-mi stăpânesc și mie dorința de a-l lăsa să ia tot ce-i aparținea. În câteva clipe de instinct pur am scăpat complet de haine și, după ce s-a așezat pe canapea, m-a tras ușor spre el. Ne-am sărutat unul altuia fiecare bucățică din trup și pentru o vreme ne-am tachinat prelungind parcă așteptarea pentru a ne bucura și mai mult, de parcă nu așteptasem deja destul. Când i-am simțit trupul cald mi-am pierdut minute bune orice urmă de rațiune. Nu mai știam nimic din ce credeam că știu, nu mai voiam nimic, nu mai conta nimic.

       Într-o clipă de luciditate, mi-am revenit în simțiri și-am realizat că trebuie să-i transform clipa după care tânjea atât de mult într-o eternitate de plăcere. Am rupt tăcerea și, aproape în șoaptă am început să le spun mâinilor lui unde să mă atingă și buzelor lui unde să mă sărute mai întâi. I-am cerut să-mi urmeze vocea și i-am repetat constant că-n acea clipă doar noi existam și-am existat vreodată pe pământ. Vocea mea îi confirma plăcerea pe care aștepta să o audă, dar m-am și răzbunat parcă pentru cât m-a lăsat să aștept ca să-l pot simți. În timp ce picioarele mele erau în jurul mijlocului lui, iar mâinile mele se plimbau ușor pe spatele lui, îi îndemnam, egoistă și flămândă, să se grăbească spre momentul în care pasiunea noastră să se dezlănțuie complet, iar când simțeam că e aproape, îl opream și, în timp ce mă strângea în brațe pentru a se asigura că trupul meu rămâne cald, vocea mea, care nu se putea abține din a da de gol plăcerea, îi reamintea că în acea clipă doar noi doi existam și existaserăm vreodată.

       Ne-am chinuit o vreme așa până când și-a pus mâna în jurul gâtului meu ca să mă facă să înțeleg că e rândul lui să vorbească și-al meu să uit de mine. Nici azi nu înțeleg cum de acea foame nebună nu mi-a rupt trupul în bucăți. În timp ce eu am început din nou să tremur, el a zâmbit și mi-a spus că-n clipa ce urmează voi fi a lui pentru eternitate…

       Am tresărit brusc când claxonul unei mașini m-a smuls din clipa care urma să devină eternitate. Aveam picioarele înghețate, pielea rece și părul pieptănat. Știam eu că n-avem noi curajul ăsta în lumea din afara dorințelor mele…

       Mai țineți minte când ne spuneau profesorii despre poeți că-s melancolici și nostalgici? Credeam că sunt niște nebuni cu toții, până ce-am început să fac și eu parte dintre cei nebuni. Mi-am dorit să fiu artist, dar n-am știut cât de fragili sunt artiștii. Ca să alinăm durerea muritorilor, sufletele noastre se frâng adânc, iar bucăți din ele se duc în eter odată ce arta se naște. Și cum arta e condamnată să trăiască veșnic, noi ne-aducem aminte clipe chiar de la începutul lumii și strângem în noi emoții care nu ne dau pace și de care nici măcar Freud nu ne poate scăpa. De-a lungul veacurilor, am descoperit că dorul este cel care-și înfige cel mai adânc ghearele în sufletele noastre. Le înfige adânc și le ține încleștate de nici măcar arta nu ne mai alină din durere. Oare o fi inventat cineva un leac?

       Uneori îmi e dor de nopțile în care puteam să adorm fără să plâng după visele pe care nu le puteam atinge, îmi e dor de mine, cea care încă mai credea că toți oamenii sunt buni, îmi e dor de oamenii care n-au vrut să mai rămână la încă o cană de ceai și-mi e dor de mirosul cafelei pe care-o beam să ascund nopțile nedormite. Îmi e dor de lumea care încă nu mă cunoscuse, îmi e dor de ochii verzi pe care îmi doresc să ajung să-i urăsc și îmi e dor de toate poveștile spuse la 3 dimineața.

       Dar nu mi-e dor de el, deși nu l-am mai văzut din vremea-n care ne iubeam. Nu îmi e dor de zilele în care nimic nu durea, căci n-am trăit astfel de zile. Nu îmi e dor să n-am un rost și nu-mi e dor de oamenii care, deși aveau ușa deschisă, au spart geamul ca să iasă. Nu mi-e dor să nu mă știu și nu îmi e dor tine, ci de mine, cea din vremea-n care te iubeam. Nu mi-e dor de mare, dar îmi e dor pustiu. Nu îmi e dor de oameni, dar îmi e dor de sufletele lor și nu cred că mi-e dor de poveștile bunicii, ci mi-e dor doar de ea, chiar și-n liniște deplină.

       Pentru că s-a prins strâns de sufletul meu, din dor se naște toată arta mea și-n fiecare text o fărâmă de dor. Tot se așteaptă oamenii să scriu povești cu final fericit, dar cum să scriu în liniște când dorul urlă și, pe zi ce trece, se înfige tot mai adânc în suflet? Într-o zi o să-l strângă până ce-l va sfărâma. Poate fără suflet am să știu să scriu și finaluri fericite, dar atâta timp cât dorul îmi stăpânește muza, din mâinile mele vor ieși doar rugăciuni de dor.

       Deși unii cred că eu știu mai multe decât las să se vadă, nu știu și cred că nici nu vreau sa descopăr leacul împotriva dorului. E o durere dulce care nu mă lasă să uit cine am fost și cine n-ar mai trebui să fiu. Dacă n-ar mai fi el, cum aș putea să-mi amintesc toată iubirea pe care-am risipit-o, toate visele care mi s-au furat și toți oamenii care au trecut pentru o clipă prin viața mea?

       Nu vreau să vindec dorul. Vreau să-l las să-și facă cuib în sufletul meu ca să pot să vă scriu vouă poveștile!

       Vorbeam acum ceva timp despre relații cu un prieten care era tare mirat de faptul că sunt într-o relație în care există și spațiu personal. În timp ce-i explicam despre de ce nu cred în gelozie și alte bazaconii, îmi spune că el nu crede c-ar fi avut încredere în mine câtă are iubitul meu și că, dacă aș fi fost într-o relație cu el, ar fi trebuit să-i câștig încrederea. Eh, nu mai spune?! Și uite de aici am început eu să mă tot întreb care-i treaba cu încrederea asta și cum se câștigă. E ca la 6 din 49, ca la păcănele când aștepți să intre speciala sau cum?

       Nu mă înțelegeți greșit. V-am zis că eu doar par inteligentă. Ăsta e și motivul pentru care n-am găsit un răspuns. Să-mi explice și mie cineva, vă rog, cum se câștigă încrederea asta. Îi verifici partenerului telefonul o lună și dacă nu găsești nimic, ai încredere? Îi dai teste surpriză cu întrebări capcană? Îl trimiți la Insula Iubirii? Ce faci ca să consideri că partenerul tău e demn de încredere? Îi dai animalul tău de companie să aibă grijă de el o lună, îi spui un secret fals și aștepți să vezi dacă îl spune mai departe? Chiar nu înțeleg aceste taine ale câștigării încrederii. Mai ales că, la început de relație, trebuie să fii complet absurd să ai aceleași pretenții ca de la o relație de ani buni. Sau doar eu cred asta? În fine.

       Din punctul meu de vedere, ca să ne lămurim, încrederea se oferă, nu se câștigă. E o chestiune de alegere. Alegi să ai încredere într-un om pentru că nu ai cum să știi dacă e de încredere sau nu. Cum știi dacă cineva o să te înșele dacă nici măcar nu știi dacă a avut sau nu ocazia să te înșele? (O să vorbim noi într-o zi și despre cum nu poți spune că ești fidel decât după ce-ai ocazia să fii infidel). Îi controlezi viața să te asiguri că n-are oportunități? Îi interzici interacțiunile cu persoane de sex opus să fii sigur că nu e tentat? Îi controlezi telefonul și-l suni non-stop? Păi tu știi cât timp îți trebuie să faci toate astea? De-aia nu faceți, mamă, nimic cu viețile voastre! În loc să trăiți, vă încrâncenați și dezvoltați obsesii față de viețile altor oameni. Stați stresați, vă agitați, vă faceți tot felul de scenarii. Și pentru ce? Atât de scurtă e viața și atât de repede trece, încât mi se pare dureros de trist s-o petreci cu astfel de lucruri. Atât de mult timp liber ai pentru lucrurile care contează când înțelegi că lucrurile pe care nu le știi, nu-și fac rău. Păi în tot timpul ăla în care am sta să ne verificăm telefoanele unul altuia, nu mai bine bem noi un vin, vedem un film, mâncăm ceva bun și ne facem planuri împreună?

       Sunt recunoscătoare că ne-am maturizat împreună și c-am înțeles că o relație sănătoasă depinde de încrederea de sine și încrederea pe care alegi să i-o oferi celui de lângă tine. Chiar vorbeam zilele trecute și ne spuneam cât de norocoși suntem că suntem doi oameni într-o relație, dar liberi.