Lună: martie 2023

În percepția colectivă s-a propagat ideea că fiecare om are un suflet pereche, un alt om care să-l completeze perfect, iar această completare vine încununată de o relație amoroasă. N-am auzit pe nimeni până acum să vorbească despre sufletele pereche ca despre altceva decât parteneri sexuali, dar sufletele pereche sunt ceva dincolo de 35-40 de ani petrecuți împreună, doi copii și 30 de ani de rate la bancă.

Credeți că atunci când Dumnezeu a creat sufletele, le-a creat pe toate odată, două câte două, apoi le-a dat drumul în spațiu și timp în mod aleatoriu? Dacă sufletul meu pereche e un fermier din America anului 1836 care avea o colecție impresionantă de sclavi? Acum eu ce mă fac? Rămân toată viața nepereche? Eu și si plopii lui Eminescu… Ah, știu. Le așază Dumnezeu pe toate și din 8 miliarde de oameni în viață și alte câteva mulțimi nedefinite de oameni morți, mie îmi pune sufletul pereche fix înaintea mea la casa 4 de la Lidl. Buuun! Bun tare Dumnezeu pe strategie! Altă treabă n-are, vă zic.

Să ne înțelegem, unele suflete pereche pot avea o relație amoroasă, dar nu este o condiție nici necesară și nici suficientă. E trist cum, de multe ori, ne mințim chiar și pe noi că omul de lângă ne e suflet pereche și ne agățăm cu disperare de „voia” universului ca să avem puterea de a trece peste impedimentele firești din cuplu. Cum se împerechează unele suflete pentru o vreme și ar putea să jure că au fost făcute unul pentru altul, până la prima palmă, la prima infidelitate, la primul moment greu. Ca prin magie, sufletele se desperechează.

Dar știți ce sunt sufletele pereche? Ați cunoscut vreodată pe cineva și-n prima clipă ați simțit că-l știți de undeva? Ei bine, sufletele pereche nu se cunosc peste noapte. Călătoresc prin timp și timpuri și când se găsesc se simt dincolo de orice cuvinte. Sufletele pereche nu sunt doar două și nici nu presupun sexualitate. Am cunoscut în viața asta câțiva oameni pe care nu pot să mi-i explic altfel. Știu că sufletul meu e bătrân și-a văzut multe și, deși nu-l mai surprind prea multe, acești câțiva oameni au făcut-o.

Printre cei care citesc textul ăsta, acum, se numără câțiva pe care pot să pariez că-i cunosc de mai bine de-o veșnicie. Sunt câțiva oameni cu care vorbesc fără prea multe cuvinte, cu care am avut o chimie din primele clipe și cu care pot vorbi așa cum o fac și cu reflexia-mi din oglindă. Nu contează dacă sunt femei sau bărbați, căci sufletele noastre nu au sex. Cert e că sufletele acestea au umplut niște goluri de a căror existență nici nu știam.

Sufletele pereche sunt cele care se simt la fel de puternic și dacă trupurile se privesc în ochi și dacă sunt la mii de kilometri distanță. Știi c-ai găsit un suflet pereche atunci când, în fața lui, din prima clipă, răsufli ușurat și dai jos orice mască de parcă așa ar fi firesc. Sunt acei oameni în fața cărora avem curajul să fim slabi fără să ne fie teamă, sunt acei oameni care ne schimbă starea cu un cuvânt sau o privire, sunt acei oameni cărora le simțim îmbrățișarea dincolo de limitele lumii efemere. Sufletele nu funcționează după același principii ca și mintea noastră, așa că nu încercați să le înțelegeți paternul.

În ziua în care vei întâlni un suflet pereche, vei simți și atât. Problema noastră, a oamenilor, e că uităm să simțim, iar atunci când ne aducem aminte s-o facem, de obicei ignorăm repede ce se simte.

       Luca 15:24 – pentru că acest fiu al meu era mort şi trăieşte iarăşi, era pierdut şi a fost găsit!

Pentru că rubrica de Cultură din Gazetă a intrat puțin în vacanță, am zis totuși să nu las o problemă nerezolvată. Așadar, mutăm aici discuția despre fiul risipitor și problemele pe care eu le am cu acest text. Pentru context, AICI e prima parte a discuției.

Cum spunem și săptămâna trecută, din punctul meu de vedere, aceste câteva versete care spun povestea fiului risipitor alcătuiesc unul dintre cele mai sensibile și mai ușor de răstălmăcit texte din scrierile sfinte. Cum mi-am dat seama? Mi-a luat 5 minute maxim să găsesc o interpretare care să nu-l avantajeze pe Dumnezeu. Apoi am luat creionul în mână și m-am apucat de scotocit după sensuri.

Teoretic, textul acesta ar trebui să reflecte relația noastră cu Dumnezeu, acest părinte care, chiar și dacă o luăm pe drumuri greșite, ne primește mereu cu dragoste în casa lui dacă ne dăm seama de greșelile noastre și ne căim. Acest părinte care ne iubește necondiționat, care ne lasă liberi atunci când vrem să plecăm și care se bucură sincer când fiul său să întoarce acasă. Până aici nimic neobișnuit. Ba mai mult, textul ăsta ne spune că Dumnezeu ne iubește atât de mult încât, dacă ne căim, are puterea de a ne ierta orice greșeală. Și de aici încep discuțiile.

Prima capcană: Deci, pot să fac ce vreau, să păcătuiesc cum vreau și să nu mă intereseze de repercusiuni că dacă la final zic „Pardon!” mă iartă Dumnezeu? Nimic mai greșit! Aveam un prieten care-mi spunea, atunci când îi ceream scuze pentru ceva, O să te iert când o să-ți pară rău! Luca 15:18-19 spune: 18. Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: ‘Tată, am păcătuit împotriva Cerului şi înaintea ta 19. şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Fă-mă ca pe unul din angajaţii tăi!’» Așadar, fiul risipitor, cu lecția învățată, a venit la tatăl sau cu umilință, nu considerând că i se cuvine. N-a venit pretinzând aceiași poziție cu fratele său mai mare, ci dorind să lucreze ca slugă a lui. Suntem imperfecți și suntem supuși greșelii. Nici măcar Dumnezeu nu pretinde de la noi să nu greșim sau să nu o luăm pe căi greșite. Important nu e să nu greșești, important e să conștientizezi când, unde și cum greșești și să înveți lecția potrivită pentru tine.

A doua mare capcană e reacția fiului cel mare. Atunci el s-a înfuriat şi n-a vrut să intre. (Luca 15:28) Iată, eu îţi slujesc de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am încălcat porunca! Şi mie nu mi-ai dat niciodată nici măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei! 30 Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu prostituatele, lui i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat! (Luca 15:29). Asta-i imaginea creștinului care merge duminică de duminică la biserică și bate 7 cruci în fața fiecărei biserici, dar se supără când vecinului nedus la biserică îi merge bine. E genul de om care are tot ce-i trebuie pe masă, dar nu înțelege de ce iarba din curtea vecinului e mai verde decât a lui. Pe de-o parte, îi înțeleg revolta – e vocea noastră, a ăstora care am primit gratuit cruci grele de cărat și uneori ne frustrează tare că alții, deși nu trăiesc în ordine, au cruci mai ușoare de dus. E vocea noastră, a ăstora care ne întrebăm cu ce-am greșit noi ca să primim cruci grele. Pe de altă parte, revolta lui e revolta omului orb care nu vede că trăiește deja în raiul lui. El nu a înțeles că, mai mult ca un fiu loial care trăiește deja în ordine și armonie, pe Dumnezeu îl bucură fiul care-și întoarce fața către el. În miezul zilei, un bec aprins nu se bagă de seamă, dar în miezul nopții face cea mai mare diferență.

E ușor de alunecat prin textul ăsta. E tare simplu să spui că Dumnezeu e absurd și-i iartă orice păcătosului în timp ce pe pocăit îl nedreptățește. E foarte ușor de răstălmăcit și mai sunt multe de spus despre acest text, dar de la momentul vieții în care ne aflăm, până la starea de spirit, ori principiile de viață cu care privim la acest text, îi putem da însemnătăți multiple și poate fi de la cea mai bună lecție, până la cea mai mare insultă.

Nu trebuie să ne pretindem fără de greșeală așa cum se crede fiul cel mai mare, ci să înțelegem când greșim și să ne cerem iertare doar atunci când ne pare, cu adevărat, rău.

       Am revenit!

Blogul ăsta a fost, cândva, refugiul și revolta mea. Multe dintre articole sunt acum private și așa vor și rămâne. Azi mă întorc aici pentru că sunt lucruri pe care nu le pot discuta într-o tabletă. Aici putem să stăm de vorbă cum îmi place mie, ca pe vremuri, iar cei care mă cunosc știu la ce mă refer.

Așadar, stai jos! Avem de vorbit!

Acum vreo 15 ani, pe vremea când aveam vreo 11-12 ani, am dat de cel mai simpatic profesor pe care l-am cunoscut vreodată. Absolvent de psihologie și profesor de religie, doamna simpatică s-a gândit că e cazul să îmi dea lecția vieții mele. De parcă nu trăisem eu suficiente până atunci, s-a gândit, în bunătatea și profesionalismul ei, să dea cu mine de pământ cât s-o țin minte toată viața.

Am scris eu acum ceva timp un articol în Gazetă despre bullyingul prin care am trecut, constant, timp de 12 ani. Spuneam acolo despre o perioadă în care niciunul dintre colegii mei de clasă, cu o singură excepție, nu vorbea cu mine decât dacă voia să mă hărțuiască. Se întâmpla prin clasa a VI-a. Ei bine, când lucrurile începuseră să se mai liniștească și treptat, unii dintre ei îmi mai adresau câteva cuvinte, profesoara de religie a decis că e momentul să intervină. M-a scos în fața clasei, în mijlocul orei și-a început să îmi explice, pe alocuri răstit, că e vina mea pentru situația asta, că mie îmi place să fiu o victimă și că ceilalți reacționează doar la cum mi-ar plăcea mie să fiu tratată și la cum mă văd eu. Voi înțelegeți că un cadru didactic încă în sistem a scos în fața clasei un copil de 12 ani și-i explica în fel și chip cum el este de vină pentru că este zilnic hărțuit? Îmi amintesc doar că stăteam în fața clasei, în fața oamenilor care mă agresau zilnic și plângeam.

Nu are rost să vă explic ce-am simțit atunci că nu-mi stă în fire să îmi plâng de milă, dar tot văd oameni din ăștia experți în psihanaliză care spun că cei hărțuiți sunt de vină pentru că sunt hărțuiți. Se uită așa cu ochi senini și privire preocupată și, pe un ton serios și radical, le spun oamenilor că ei sunt de vină dacă sunt hărțuiți în orice fel. Le spun femeilor că e vina lor dacă sunt abuzate, copiilor că e vina lor că sunt bătuți acasă sau la școală și le spun oamenilor mari că e vina lor dacă cineva îi umilește pentru că sunt introvertiți, au o dizabilitate sau au o altă culoare a pielii.

Da, Mitică, fix așa funcționează viața! Noi ăștia care suntem hărțuiți ne-o căutăm cu lumânarea. Ne place tare mult să avem depresii, să dăm bani la terapie, să adormim plângând. Fierți suntem pe asta! Eu de când eram mică îmi doream să fiu victimă. Chiar mă întrebau ai mei ce vreau să mă fac când cresc și eu le spuneam că vreau să fiu victimă fiindcă am auzit eu că e mișto tare.

Mitică, vezi-ți dracu de treaba ta că-ți taie ăștia ajutorul social și nu mai ai ce băga la păcănele! Dacă tu crezi că victimele sunt de vină, tot ce pot spune e că îmi pare sincer rău că nu te-a iubit mă-ta când erai mic și că te-a și înțărcat prematur. Data viitoare când deschizi gura, bagă repede o bucată de pâine să nu mai iasă de acolo și alte minuni.

Cât despre voi, cei care ați fost chiar și o singură dată victime, nu e vina voastră! Indiferent de ce crede vânzătoare de la mega, vecinul de la parte sau mătușa din Italia, nimeni nu cere să fie agresat. Iar agresorii nu sunt altceva decât oameni pe care nu-i iubește nimeni, nici măcar ei. Nu au altceva de oferit pentru că nu sunt altceva.