Oamenii şi-au pus mereu întrebări legate de timp – cum trece el? De ce e aşa rapid sau aşa lent? De ce ne îmbătrâneşte şi ne slăbeşte organismul? Oare e corectă orice estimare legată de timp pe care o ştim? Timpul a dat oamenilor cele mai mari bătăi de cap şi în jurul lui gravitează cele mai mari probleme spirituale şi intelectuale.
Pentru mine timpul e doar timp. Un cuvânt şi atât. Nu cred în ani, zile, ore sau orice delimitare strictă de acest gen. Pentru mine anii se măsoară în experienţe acumulate, zilele în fuga disperată a soarelui şi a lunii, unul către celălalt, iar pentru mine nu există decât momente. Momente peste care treci fără să-ţi dai seama că au existat vreodată şi momente care trec atât de greu încât vrei să nu fii existat. Mi-ar plăcea totuşi să mă trezesc într-o dimineaţă în care timpul, pentru toţi, să devină ceea ce este şi pentru mine – o noţiune abstractă care pe mulţi îi sperie şi căreia i se da prea multă importanță. Aş vrea să văd timpul împărţit în funcţie de sentimente, de emoţii, nu de termeni matematici care pe mulţi îi sperie şi îi încurcă. Vreau să văd oamenii trăind o viaţă în care să se bucure de momente, nu să se sperie de cum se scurg anii, minutele sau secundele şi să sufere, numărând cât mai au de trăit.
Nu există zi şi noapte! Există doar momente în care soarele îşi face simţită prezenţa pe cer parcă prea puţin şi momente în care se ascunde şi uită parcă să se mai arate. Prin viaţa oamenilor nu trec zile şi nopţi, ci jocuri copilăroase între un bulgăre de foc şi o piatră luminoasă. Oricum sunt oameni pentru care o zi ba începe la 00:00, ba începe odată cu ivirea zorilor. Oamenii se agită să îşi calculeze viaţă în zile şi nopţi şi uită să se bucure de minunea luminii şi misterul întunericului. Aşa-zisele zile şi nopţi sunt, de fapt, o imagine simplificată a Ying-Yang – lumina, întunecată uneori de nori şi întunericul, luminat uneori de piatra aia mare şi de sclipirile acelea de lumină care sunt la fel de multe pe câte vise are în viaţă lui un om.
Nu există ani! Există experienţe! Tu nu eşti adult pentru că ai 21 de ani aşa cum nici el nu e copil pentru că are 11. Un om definit de timp cu 11 ani poate avea experienţe care-l fac mult mai mare decât unul din a cărui viaţă se presupune că au trecut 21 de ani. Poţi fii încă o minte crudă la 85, aşa cum poţi fii prea bătrân la doar 10. Nu mai defini omul după chipul lui, ci după suflet. Omul bătrân este omul înţelept, cu experienţă, nu cel pe care timpul îl neglijează. Aşa cum omul tânăr, crud, este cel care nu s-a lovit încă de viaţă atât de tare.
Nu există ore sau minute! Există momente! Sunt momente în care trebuie să stai într-un loc şi să înveţi ceva – voi le numiţi ore de curs. Sunt momente în care trebuie să fii răbdător până când vei ajunge într-un anume loc – voi le numiţi minute de aşteptare. Sunt momente în care o viaţă poate fii salvată, sunt momente de un extaz covărşitor pe care nu le-am putea uită niciodată. Sunt momente de o suferinţă atât de crudă pe care cei slabi le numesc veşnicii de durere. Toată viaţa noastră se împarte în momente, fie ele bune sau rele. Poţi avea un moment doar cu tine. Poţi sta cu copilul tău un moment, nu 30 de minute. Poţi întârzia un moment, nu 5 minute. Poţi aştepta un moment, nu ore în şir. Poţi trăi un moment, nu câţiva ani. De asta trebuie să te bucuri de momente, nu de limitările din viaţa ta.
Dacă timpul nu s-ar mai scurge aşa de strict ca acum, dacă nu am mai fii aşa riguroşi şi am învaţa să trăim în momente, poate oamenii nu ar mai fi aşa speriaţi, aşa agitaţi. Oamenii nu ar mai alerga de colo-colo ca să nu întârzie cine ştie câte minute, oamenii nu s-ar mai speria de bătrâneţe pentru că n-ar există pentru ei. Dacă nu ar mai exista vârstele oamenii s-ar bucura în orice moment de evoluţia prin experienţă. Dacă oamenii nu ar crede că atunci când eşti bătrân trebuie să mori, nu s-ar mai teme atât de acel moment.
În viaţa mea nu trece timpul. Viaţa mea e un joc de lumini şi umbre, un buchet de emoţii şi experienţe şi un mozaic de momente. Ăsta e cursul firesc al timpului, doar că oamenii mai mult gândesc decât simt. Aşa mi-aş dori să treacă timpul ăsta pe care oamenii îl învinovăţesc de atâtea şi îl fac responsabil de prea multe faţă de câte poate duce.
Lună: mai 2016
Confesiunile unui artist
Da, sunt artistă și trăiesc zilnic viețile a mii de oameni. Indiferent că-i cunosc sau nu, indiferent că ei chiar au trăit sau trăiesc ceva sau doar le atribui eu povești, cert e că pot fi fiecare om care trece pe lângă mine pe stradă, pot lua decizii în locul tău, îți pot împrumuta viața și să o trăiesc mai bine. Sunt artistă și pot să scot cele mai superbe flori din cel mai dezgustător noroi, pot lumina cele mai întunecate străzi, pot dărâma cele mai puternice bariere și pot îmbrățișa cele mai singuratice inimi. Pot să dau viață oricui, pot să creez lumi și zeități și pot să pavez drumuri cu emoții. Te pot face să simți ce-am simțit eu c-au simțit alții, te pot îngropa în agonie și te pot ridica în extaz.
În ciuda a câte pot face și a cât ador ceea ce fac e totuși ceva ce oamenii nu înțeleg despre artiști. Simțim lucrurile mult mai puternic și mai profund decât oricare dintre voi. Noi trebuie să simțim în așa fel încât să înțelegem fiecare moleculă a emoției și să vă facem și pe voi apoi să vă puneți în mișcare toate emoțiile. Trebuie să simțim pentru cel cu care empatizăm, pentru noi și pentru voi. Asta e cel mai epuizant efort al artistului pe care nimeni nu-l înțelege sau apreciază.
Îmi asum zilnic mii de vieți. Îmi asum bucuriile lor, tristețile, dezamăgirile, entuziasmul și orice alt sentiment sau acțiune. Empatizez până în punctul în care aproape îmi asum viața respectivului om și deja încep să iau decizii în locul lui. Și dacă nu am oameni în jur cu care să empatizez, nu-i nimic. Le dau eu naștere. Îi construiesc de la 0 și îmi asum viața lor. Despic viața mea în sunte de fragmente și gândesc teorii despre cum s-ar descurca un anumit caracter în aș asuma viața mea. Știu că toți oameni își fac în cap tot felul de filme, dar nu toți pot plânge sau să râdă haotic la un simplu flash. Și mai ales, puțini sunt capabili să îi facă și pe ceilalți să înțeleagă ce simt.
Nu te strădui să mă înțelegi. N-ai cum. Sunt prea multe persoane concomitent și în același timp nu sunt nimeni. Mereu voi fi copila fragilă și puternică, emotivă și fără sentimente, empatică și indiferentă, jucăușă și îmbufnată. Sunt artist și îmi asum identitatea mea de creator. Nici măcar nu știu dacă eu însămi sunt chiar eu sau tot un alt personaj. Tu știi cine sunt?
