Avem nevoie de ură și război

Am scris acum ceva timp un text despre Genghis Khan. Dincolo de faptul că a fost unul dintre personajele istorice care m-au fascinat teribil, a fost și unul dintre liderii lumi memorați nedrept de istorie, dar nu despre asta e vorba astăzi. În zilele de scotocit cărți și pagini web, am descoperit o minunăție de frază spusă de liderul mongol: „Eu sunt pedeapsa lui Dumnezeu. Dacă nu ai fi comis păcate mari, Dumnezeu nu ar fi trimis asupra ta o pedeapsă ca mine.” Și dacă tot vreau să vorbesc astăzi despre război, nu puteam să nu aduc în discuție un real geniu militar.

Vedeți voi, în filosofia creștină există două căi: smerenia și păcatul. Fiecare dintre ele are reguli clare, limite clare și destinații fixe. Poate și din pricina acestei radicalități m-am regăsit adesea în filosofia popoarelor asiatice. În filosofie chineză, de exemplu, există Yin&Yang – două căi complementare, care nu se resping și nu se exclud, ci se îmbină în firesc. În cuvinte simple, acest concept ne spune că binele și răul trăiesc împreună în lume, contopindu-se și fiind dependente unul de existența altuia. Dacă răul ar dispărea, ar dispărea și o parte din bine, și-atunci echilibrul se destramă.

Nu putem înțelege pe deplin lumea în care trăim și nici nu ne putem adapta până ce nu vom cădea de acord că răul este necesar. Creștinismul ne spune că răul vine dintr-o sursă externă lui Dumnezeu și că, fără rău n-am putea vedea binele, dar în filosofia chineză aceste două energii nu se resping, nu se neagă una pe cealaltă. Într-adevăr, dacă n-am fi înconjurați și de rău, n-am putea distinge binele, dar nu l-am putea distinge nici dacă am fi înconjurați numai de acesta.

Există un echilibru care se păstrează și, deși sună aberant, pentru sutele de copii folosiți drept scut uman în războaie, există sute de călugări ce-și duc viața în rugăciune. Pentru fiecare bucată de istorie distrusă de o bombă, există o alta abia dezvelită. Pentru fiecare palmă există și o mângâiere, iar cei care nu concep firescul din acest echilibru sunt sortiți să-și petreacă viața poftind binele și îngrozindu-se de rău.

Mulți au impresia că omul echilibrat este cel fără defecte, dar omul fără defecte e o paiață fără simțiri, dorințe și scop. Defectele sunt, de fapt, cele care ne educă simțurile și care ne maturizează, iar scopul nu este să le suprimăm, ori să le tratăm ca pe o boală contagioasă, ci să le șlefuim, să facem din ele avantaje, filtre. Ești iute la mânie? Învață să bați la tobe ca Nicko McBrain. Ești priceput la minciună? Pune mâna pe condei și scrie minciuni cu prolog și deznodământ. Nu te preface că n-ai defecte, ori nu te duce la un medic care să ți le trateze ca pe o răceală. Descoperă în tine calități, abilități care să le țină în echilibru.

Așa-i și cu echilibrul în care stă lumea. Avem nevoie de ură, de războaie, de acel rău din care se poate naște și bine. Iar dacă vi se pare că lumea alunecă pe o pantă greșită și că răul pare că vrea să ne înghită pe toți, e doar pentru că răul are pe el sclipici și-l vezi de la distanță. Ca să vezi și binele ai nevoie de puțină atenție. El există și nu doar pentru a pava drumul spre Iad. Așa cum soarele este umbrit de nori, așa și luna luminează drumul călătorului prin întuneric. De ce credeți că Dumnezeu a creat toate acestea și n-a creat numai zi? Chiar și el are un astfel de opus, iar acela nu e răul. Opusul conștiinței comune este întunericul minții. Ignoranța, autosuficiența, nepăsarea și lenea reprezintă opusul care-l ține pe Dumnezeu în echilibru.

Share This:

Stângaci

       Am deschis ușa cafenelei din capătul nordic al parcului și toate fețele curioase m-au fixat imediat cu privirea. E imposibil să intri neobservat în cafenea, căci ușa grea de sticlă face un zgomot teribil atunci când se închide puternic în spatele tău. După ce toată lumea s-a săturat să mă privească și și-a văzut de treburi, am înaintat spre o masă de lângă bar. La vreo două minute după ce m-am așezat și mi-am scos laptopul pe masă ca să mai scriu ceva, băiatul înalt și timid care lucrează aici de când s-a deschis cafeneaua mi-a și adus o cafea cu lapte și o apă plată. Știe că de asta am nevoie și de mult nu mai pierdem timpul cu meniuri, notat comenzi și așa mai departe. Uneori, în funcție de cât de tare trântesc geanta pe un scaun își dă seama dacă îmi e sau nu foame și-mi aduce și brioșe. Niciodată nu le pune pe nota de plată.

       E un tânăr de 22 de ani, student la litere, educat și foarte discret. Nimeni nu pleacă din cafenea fără să-i lase bacșiș pentru că mai toți clienții știu că se întreține singur și nu provine dintr-o familie tocmai fericită. Nu l-am văzut niciodată să intre în conflict cu cineva și nici să greșească vreodată comanda cuiva. E mereu atent la detalii și la oamenii care intră în cafenea. Lucrează singur pentru că nu e o cafenea tocmai mare, iar șeful lui e un măgar care ar profita și de propria mamă doar ca să mai facă niște bani în plus. În fiecare seară pune totul la punct înainte să plece, iar locul e mereu curat; chiar și când vremea e ploioasă. Îmi citește cărțile; ba chiar le-a pus pe peretele cafenelei. Uneori, când nu e prea multă lume, stă cu mine la masă și-mi ascultă poveștile. Nu pare să aibă prea mulți prieteni. Nici o iubită nu știu dacă are. E înalt, șaten, cu ochii de un verde crud și cu o gropiță pe obrazul stâng. Merge mereu drept și le zâmbește tuturor. Poartă cămăși albe și nu cred că pantofii lui au fost vreodată murdari.

       Azi sunt oameni așezați aproape la fiecare masă. Fiecare are ceva de spus, iar zumzăitul vocilor lor aproape mă scoate din sărite. Încerc deja de câteva minute să scriu un text despre un iepure de câmp care preferă să moară de foame în vizuină decât să-și asume riscul de a ieși după hrană, chiar dacă se află fix în mijlocul unei plantații de morcovi. Cum să-mi adun gândurile cu atâția oameni care nu pot să-și țină gura închisă nici cât să asculte ce-au alții de spus? Îmi place locul acesta, dar astăzi parcă e mai agitat ca niciodată. Abia dacă se mai aude muzica jazz pe care băiatul înalt și timid o pune mereu în cafenea.

       Am băut ultima gură de cafea în grabă hotărâtă să-mi închid laptopul și să plec, dar, din neatenție, am pus ceașca pe marginea farfuriei și, fără să apuc să mai reacționez, am văzut ceașca albastră cum se arunca în gol de pe masă. În câteva clipe s-a izbit de podea și s-a făcut țăndări. Zgomotul a atras atenția tuturor și într-o clipă au amuțit. În timp ce băiatul înalt și timid curăța pe jos și mă asigura zâmbind că n-am de ce să-mi fac griji pentru pagubă, am rămas cu privirea fixă la mulțimea care acum nu mai scotea niciun sunet. Am zâmbit și mi-am întors privirea spre laptop fără să mai scot vreun cuvânt. A fost nevoie să distrug ceva ca lumea să amuțească și eu să-mi pot scrie povestea în liniște.

Share This:

Liniștea nu înseamnă lipsa zgomotului

Mulți asociază liniștea cu absența zgomotului, cu ceva ce poate fi cuantificat de simțul auzului, dar liniștea este despre cu totul altceva. Poți fi în mijlocul unei mulțimi sau în tranșee și să simți liniștea deplină, la fel cum poți să ai totul, ori sa fii singur in pustie și să nu fi aflat nici măcar o clipă de liniște. Pe de altă parte, liniștea nu înseamnă nici latență. Oamenii care trăiesc în liniște nu sunt oameni care renunță la zbucium, la frământare, la căutare ori la luptă. Liniștea este de fapt cea care face diferența în modul în care trăim toate aceste lucruri. Liniștea face diferența între scopuri, între mijloace și între atitudini.


Oamenii care cunosc liniștea sunt oamenii care, deși nu și-au ales poate încă un drum al lor, merg pe pământul bătătorit cu calm, călcând lent, savurând fiecare pas și având grijă să nu lase un nor înecăcios de țărână în urma lor. Oamenii care au cunoscut liniștea au timp să respire corect și să lase aerul să li se împrăștie în tot corpul, nu doar să îl împingă rapid spre plămâni și apoi să îl arunce afară cu viteză. Oamenii care cunosc liniștea nu se mai pot hrăni cu insuccesul altora, cu rătăcirile lor; trăiesc ce-au ei de trăit.


Am cunoscut liniștea și-am reușit să mă eliberez de multe dintre lucrurile care-mi trăgeau sufletul în jos. Am descoperit cum e să trăiești înconjurat de oameni, iar sufletul tău să fie în liniște deplină. Așa reușesc să-mi păstrez inocența, bucuria de a-i privi pe oameni și lumea dar și sinceritatea și puterea cu care simt lucrurile. Liniștea nu anulează ambiția, hotărârea, visurile sau principiile. Liniștea anulează orice dorință de a face rău, de a mă răzbuna, de a căuta căi scurte și imorale. Am descoperit că unii se hrănesc din răutăți, din orgoliu, din răzbunare, dar prefer să nu fim doi oameni răi.


Să nu aveți impresia că dacă vă ignor răutatea, gesturile de prost gust, atitudinile necizelate sau acțiunile făcute doar din dorința de a-mi demonstra că voi valorați mai mult, asta înseamnă că e și adevărat. Viața e atât de scurtă și atât de frumoasă, iar voi sunteți o pierdere de timp, o eventuală clipă de disconfort care nu ajută pe nimeni la nimic. S-a creat impresia c-aș fi ușor atins, dar liniștea mea crează un loc invizibil pentru cei care trăiesc în haos.

Share This: